Centrul de Zi pentru Copiii Proveniți din Familii Aflate în Dificultate

Capitolul I. Politici sociale de prevenire a instituţionalizării

1.1. Serviciile sociale. Scurt istoric

Serviciile de asistenţă socială fac parte, pe lângă cele de sănătate şi de educaţie, din sfera mai largă a serviciilor sociale.

Dacă beneficiile sociale suplinesc un deficit de resurse, serviciile de asistenţă socială se adresează unui deficit de capacităţi, având ca scop principal dezvoltarea, corectarea sau refacerea unor capacităţi individuale sau comunitare necesare unei vieţi normale şi auto-suficiente (Zamfir E., 2002).

Problemele cu care se confruntă indivizii sau comunităţile nu se datorează numai lipsei resurselor materiale, ci şi lipsei capacităţilor. Chiar lipsa resurselor poate fi consecinţa deficitului de capacităţi. În consecinţă, serviciile de asistenţă socială urmăresc înţelegerea naturii problemelor individului sau grupurilor, ajutorul acordat acestora în vederea conştientizării propriilor probleme, identificarea unor soluţii constructive şi strategii acţionale de rezolvare a acestor probleme. În acest sens, asistenţa socială se constituie nu numai ca terapie individuală, dar în primul rând ca o modalitate specifică de terapie socială (Zamfir E., 2003).

Serviciile de asistenţă socială reprezintă deci, o abordare activă a problemelor sociale, ajutând indivizii sau grupurile să îşi rezolve singuri problemele, reducând riscul dependenţei.

Servicile de asistenţă socială (Zamfir E., 2002)

• pot avea caracter:

- general, oferind un prim suport celor aflaţi în nevoie, monitorizând evoluţia unor probleme sociale, integrarea/reintegrarea indivizilor sau grupurilor în circuitul unei vieţi normale şi autosuficiente din punct de vedere social;

- specializat, adresându-se unor probleme particulare, cu instrumente specializate.

• pot fi acordate:

- în mediul natural de viaţă al beneficiarilor (în familie, la şcoală, la locul de muncă, sau chiar şi prin centrele de consiliere care deşi sunt forme instituţionale nu desprind indivizii din mediul lor de viaţă, ex. centrele de zi, centrele de consiliere pentru copii şi părinţi);

- în instituţii specializate de asistenţă socială, oferind şi un loc protejat de viaţă persoanelor ce nu pot să îşi desfăşoare existenţa într-un mediu social natural (instituţii pentru vârstnici, pentru copii abandonaţi, pentru persoane cu disabilităţi majore).

• intervin în situaţii:

- de urgenţă, excepţionale (abandonul copiilor, abuz, violenţă domestică, etc.);

- de dificultate cronică (sărăcie extremă, bătrâni singuri şi izolaţi, etc).

• rolul lor este de a:

- sprijini dezvoltarea capacităţilor de soluţionare a problemelor la nivelul individului sau grupului;

- facilita accesul la alte servicii şi programe sociale, cum ar fi educaţia, sănătatea publică, beneficii sociale;

- apăra interesele şi drepturile indivizilor în cazuri excepţionale. Prin extensie, această funcţie vizeaza împuternicirea indivizilor sau grupurilor, în relaţiile lor cu alţi indivizi, grupuri sau instituţii sociale.

• având o dublă funcţie:

- (re)conectarea individului la mediul său social direct (familie, prieteni, comunitate) şi la mediul social mai larg (piaţa muncii, instituţii sociale);

- mobilizarea resurselor sociale în vederea rezolvării eficiente a unor probleme sociale generale sau locale.

Serviciile trebuie să răspundă nevoilor locale dar şi unei utilizări eficiente a resurselor (financiare, materiale şi umane), astfel încât nivelul de organizare a acestuia poate varia de la nivelul cel mai “de jos” (în cazul nostru consiliile locale), trecând prin nivelul judeţean sau regional, până la nivelul cel mai de sus (naţional).

Baza organizării serviciilor de asistenţă socială o reprezintă comunitatea locală. Statul coordonează sistemul, fixează standarde de calitate pentru funcţionarea serviciilor şi contribuie la finanţarea acestora. Responsabilităţile şi deciziile privitoare la organizarea şi desfăşurarea unor servicii de asistenţă socială revin însă, în mare parte, comunităţii locale, cea mai în măsură să cunoască şi să răspundă la specificul local al problemelor sociale. Mulţi specialişti în probleme de administraţie publică susţin necesitatea implicării şi responsabilizării comunităţilor locale în organizarea serviciilor de asistenţă socială.

Ca şi în celelalte ţări, începuturile asistenţei sociale în România reprezintă acţiuni caritabile, desfăşurate în special de organizaţii religioase, care urmăreau ajutorarea punctuală şi ocazională a unor grupuri vulnerabile precum bătrâni, bolnavi, copii orfani, persoane cu handicap, săraci.

Actul de naştere a asistenţei sociale se plasează în jurul anului 1775, prin promulgarea legii pentru protecţia copilului şi prin înfiinţarea unor instituţii specializate pentru ocrotirea persoanelor aflate în nevoie: fete-mame, săraci, bolnavi cronici, persoane cu disabilităţi fizice sau psihice, persoane vârstnice fără sprijin (Zamfir E., 2002). Abia în 1831 se pun însă bazele unui sistem de asistenţă socială structurat prin adoptarea Regulamentului Organic. După Unirea Principatelor din 1859 apar acte normative care susţin dezvoltarea asistenţei sociale la nivel comunitar, stipulând atribuţii şi responsabilităţi concrete pentru serviciile de asistenţă socială de la nivelul comunelor şi judeţelor. România devine astfel una dintre primele ţări din Europa care introduce pe lângă sistemele de asigurări şi un sistem de asistenţă socială. Legea serviciilor de ajutor social din 1931 rămâne un moment de referinţă pentru asistenţa socială modernă, ce a permis crearea unei reţele teritoriale de servicii sociale comunitare (Zamfir E., 2002).

După al Doilea Război Mondial, asistenţa socială este marginalizată în regimul comunist, fiind în final desfiinţată considerându-se că este inutilă. La sfârşitul anilor ’80 asistenţa socială se limita la acordarea unor ajutoare materiale sporadice persoanelor aflate în situaţii extreme, funcţiile sale de protecţie mai largă fiind transferate integral întreprinderilor. Totuşi, beneficii de tipul asistenţei sociale au continuat să existe, trebuie amintite aici beneficiile pentru copii şi familiile lor, pe fondul unei politici accentuat pronataliste. În 1990, ca şi în celelalte ţări foste socialiste, sistemul asistenţei sociale din România era subdezvoltat, mai ales în privinţa serviciilor de asistenţă socială care erau reduse la cele de tip instituţional (instituţii pentru copii abandonaţi, persoane cu handicap sau vârstnici care adesea funcţionau în condiţii improprii).