Chirurgia Plastică

INTRODUCERE – SCURTĂ ISTORIE A OPERAŢIILOR ESTETICE

“Chiar dacă perioada actuală poate fi denumită perioada de glorie a a chirurgiei estetice, ea a luat naştere acum 4000 de ani în India.

Dar totuşi în anul 2000 î.e.n., nimeni nu se gândea încă să modifice ceva la aspectul fizic primit de fiecare de către Dumnezeu, ei doar doreau să repare greşelile acestuia, adică malformaţiile congenitale sau diferite semne obţinute în urma unor accidente, aşa că aici este vorba mai mult de chirurgia reconstructivă decât de cea estetică.

Reconstucţia nazală intră în categoria primelor încercări de chirurgie plastică. În trecut, în urma unor infracţiuni vinovatul era pedepsit prin tăierea nasului, aşa că existau multe persoane ce îşi doreau un nas nou. Dar, datorită faptului că nu se cunoştea pe vremea respectivă mediul steril, antibioticile şi anestezia rezultatele nu erau tocmai mulţumitoare.

Mai, târziu grecii, egiptenii şi romanii au început şi ei să încerce şi să folosească chirurgia plastică. Se spune că romanii puteau repara urechi retezate în luptă încă din secolul I î.e.n şi chiar s-a făcut o încercare de reducţie mamară asupra unui bărbat. Mai mult, chirurgii lor chiar puteau într-o manieră minunata să repare cicatricile de pe spate, considerate a fi motive de ruşine. Cine avea o cicatrice pe spate era considerat ca fiind un laş ce a întors spatele unei lupte sau că a fost biciuit ca un sclav.”

“Egiptenii foloseau chirurgia estetica pentru a înfrumuseţa morţii şi nu pe oamenii vii. Au fost găsite de către arheologi mumii ce aveau bandaje sub pielea obrajilor pentru a avea pomeţii mai evidenţi, ceva asemănător cu folosirea colagenului în ziua de astăzi.

Atunci când Imperiul Roman a căzut şi creştinismul a început să se dezvolte din ce în ce mai mult, chirurgia a intrat mai mult în umbră şi aşa a stat pe tot parcursul Evului Mediu. Importanţei aspectului fizic i-a luat locul religia şi spiritualitatea, mai ales că existau preoţi ce îi îndemnau pe oameni nici măcar să nu apeleze la ajutorului oricărui medic, deoarece considerau ca numai Dumnezeu avea dreptul să decida cine moare şi cine trăieşte. Şi dacă ne gândim şi la condiţiile nepotrivite ale igienei caracteristice Evului Mediu, este de înţeles de ce chirurgia estetică a dat înapoi în această perioadă.

Totuşi perioada Renaşterii i-a mai oferit puţin teren, dar aici bărbierul era cel care realize operaţiile. Se crede că în această perioada ar fi avut loc prima reducţie mamară la o femeie cu sânii foarte mari.

Doi bărbieri italieni, tată şi fiu, au descoperit secretul unei rinoplastii de success, luând piele de pe braţ ce era apoi cusută pe nas. Exista totuşi o problemă în faptul că grefa de piele, trebuia să rămână ataşată şi de braţ şi de nas timp de 20 de zile. Şi exista totuşi posibilitatea ca un nas să cadă dacă era suflat prea tare.

Dar, la vremea respective şi aceste intervenţii erau considerate a fi o adevărată tortură, având în vedere ca anestezia încă nu apăruse, aşa că nu erau foarte căutate.

Odată cu anul 1700 şi după asistarea câteva operaţii estetice reuşite în India, europenii începând cu englezii şi-au regăsit interesul pentru acest gen de intervenţii. Iar următorul secol, odată cu apariţia a doi oameni, un american şi un european, a adus cu adevărat o studiere a chirurgiei estetice, atât din punct de vedere medical, cât şi etic.”