Comportamentul Prosocial

CAPITOLUL 1. COMPORTAMENTUL PROSOCIAL-ASPECTE PSIHOSOCIALE

1.1 Delimitări conceptuale

Capitolul de faţă prezintă principalele tipuri de teorii pe care cercetătorii din domeniul comportamentului prosocial le-au oferit ca fiind cadre generale între limitele cărora indivizii învaţă şi îşi interiorizează principalele norme, valori şi modele de conduită umane, precum şi diversele condiţii de natură socială, psihologică sau psihosocială care îi determină să acţioneze în conformitate cu aceste legităţi. Astfel, fiecare tip de teorii, explicative, sociologice, psihologice sau sociobiologice enunţă condiţiile şi motivele pentru care indivizii acţionează într-un anumit sens, acceptând sau nu să acorde ajutor anumitor persoane care din diverse cauze se găsesc în imposibilitatea de a se descurca singure.

De asemenea, tot în cadrul acestui capitol sunt prezentate şi enunţate principalele concepte care fac referire atât la modalitatea de învăţare şi interiorizare a acestui tip de comportament, cât şi la comportamentul prosocial în sine, la ceea ce implică acesta, precum şi la alte accepţiuni care îi sunt atribuite de către diverşi psihosociologi.

Primul concept enunţat în acest subcapitol este socializarea. Deoarece atunci când se naşte, individul este doar un “candidat la umanitate” sau o “tabula rasa” potrivit opiniei lui J. Locke, socializarea devine astfel un proces indispensabil prin intermediul căruia indivizii învaţă să devină membri ai societăţii prin internalizarea valorilor, normelor şi modelelor de comportament aşteptate de aceasta în îndeplinirea unor roluri sociale specifice unui grup sau unei comunitǎţi.

Socializarea este o parte importantǎ a creşterii şi dezvoltǎrii copilului (socializarea primarǎ). Prin aceasta oricare dintre indivizi, asociali în raport cu oricare dintre colectivităţile umane, dobândeşte primul său “eu social”, prima sa “identitate socială”; socializarea primară echivalează cu umanizarea individului; de regulă, colectivitatea în contact cu care se realizează socializarea primară este familia; ulterior, individul care posedă cel puţin un “eu social” este supus unor procese simultane şi succesive de socializare secundară, în urma cărora dobândeşte o pluralitate de “euri sociale”; mecanismul prin care se realizează socializarea este interiorizarea/internalizarea/apropierea “structurii sociale” (rolurilor) în experienţa cotidiană, ceea ce înseamnă că subiectul “face ale lui” comportamentele organizate, stabile ale grupului.1 Abordarea behavioristǎ susţine efectele recompenselor şi pedepselor asupra comportamentului moral, iar perspective învǎţǎrii sociale văd dezvoltarea moralǎ ca un proces legat de observarea acţiunilor celorlalţi şi pe care indivizii le pot întǎri în funcţie de recompensele şi pedepsele primite şi prin auto-evaluarea propriilor conduite.2

Învăţarea socială a comportamentelor prosociale este un alt proces care are loc în cadrul socializării, înafara acesteia învăţarea neputându-se realiza deoarece acest proces presupune, în primul rand, interrelaţionare între cel puţin doi agenţi sociali: model şi observator (imitator). Potrivit opiniei noastre, părinţii sunt cei care trebuie să reprezinte principalele modele de conduită, astfel încât, prin intermediul imitaţiei, copilul să-şi însuşească modele de comportament prosocial. Învăţarea socială devine astfel un proces de asimilare a experienţei, manifestat prin schimbǎri în conduitǎ. Contextul învǎţǎrii sociale este reprezentat de relaţia stabilitǎ între observator (imitator) şi model (conduita altei persoane semnificative). Pentru a explica învǎţarea socialǎ prin imitaţie, se considerǎ cǎ orice persoanǎ dispune de tendinţa sau impulsul de a imita, care are funcţii motivatorii de asimilare. Atunci când comportamentul unei persoane (model) intrǎ în câmpul de observaţie al altei persoane (observator) ca semnal sau ca indiciu declanşator al unui rǎspuns adecvat, intrǎ în acţiune impulsul de imitaţie. Pentru a reduce energia impulsului se imitǎ comportamentul observat. Tocmai producerea comportamentului imitat are efecte de întǎrire sau de recompensare prin reducerea energiei impulsului de imitare, conducând astfel la învǎţarea de comportamente.3

Comportamentul prosocial reprezintă acel tip de comportament intenţionat, realizat în afara obligaţiilor de serviciu, orientat spre conservarea, susţinerea şi promovarea valorilor sociale, fǎrǎ aşteptarea vreunei recompense morale sau materiale din partea altora. Unii autori de referinţǎ preferǎ sǎ utilizeze, în locul termenului de “comportament prosocial”, termenii de “altruism” (S. Moscovici, 1994/1998), “comportament de ajutorare” (J.F.Dovidio,1995) sau “acţiune socialǎ pozitivǎ” (K.J.Gergen,1992). D.Fisher şi Jerome E Singer (1985, 2000) înţeleg prin comportamente prosociale acele “acte intenţionate care ar putea avea urmǎri pozitive pentru alţii, fǎrǎ a anticipa vreo rǎsplatǎ”. H.W.Bierhoff (1987) menţioneazǎ douǎ condiţii necesare şi suficiente pentru identificarea comportamentelor prosociale: a) intenţia de a ajuta alte persoane; b) libertatea alegerii, acordarea ajutorului în afara obligaţiilor profesionale. D. Bar-Tal (1976) considerǎ cǎ neaşteptarea recompenselor externe constituie nota definitorie a comportamentelor prosociale.

Dupǎ J. Reyckowski (1976), comportamentul prosocial se particularizeazǎ prin aceea cǎ este orientat spre ajutorarea, protejarea, sprijinirea altor persoane, fǎrǎ aşteptarea unei recompense externe.

Alţi autori considerǎ cǎ acest tip de comportament poate fi definit ca “acţiune care nu aduce beneficii decât celui care primeşte ajutorul” (R.A.Baron şi D.Byrne (1974/1981).

Potrivit opiniei lui S.Chelcea şi P.Iluţ, sfera de cuprindere a termenului de “comportament prosocial” nu trebuie restrânsǎ doar la sprijinirea altor persoane, ci trebuie sǎ cuprindǎ toate acţiunile menite sǎ conserve şi sǎ dezvolte valorile sociale, între care, fireşte, omul este valoarea centralǎ.4

Una dintre cele mai cunoscute accepţiuni oferite comportamentului prosocial în literatura de specialitate este cea de altruism. Termenul a fost creat de A.Comte spre a desemna grija dezinteresată spre binele semenului. Altruismul îşi are sursa în naturǎ, dar poate rezulta şi din reflecţie. Se observǎ, la fiinţe din aceeaşi specie, comportamente altruiste naturale, spontane. J.H.Masserman, de exemplu, citeazǎ cazul unor maimuţe care, puse într-o situaţie experimentalǎ în care îşi pot lesne procura hrana, apǎsând pe o pedalǎ, renunţǎ multǎ vreme la hranǎ când au înţeles cǎ actul apǎsǎrii pe pedalǎ provoacǎ un şoc electric uneia dintre congenerele ei. Raţiunea ne prescrie sǎ fim altruişti, deoarece fǎrǎ solidaritate viaţa devine imposibilǎ.5

Un alt sens atribuit altruismului este acela de comportament, adesea fixat ca trǎsǎturǎ de personalitate, care constǎ în renunţarea la sine şi abnegaţie în favoarea altor persoane. Altruismul este definit şi ca acel comportament psihosocial prin care subiectul îşi micşoreazǎ în mod conştient şansele de satisfacere a propriilor sale trebuinţe pentru a favoriza satisfacerea trebuinţelor altor persoane sau grupuri. Altruismul se manifestǎ în tendinţa şi dorinţa permanentǎ a individului de a ajuta pe alţii. Dupǎ R.B.Cattell (1950) altruismul, alǎturi de entuziasm şi naivitate, constituie baza “tipului adolescentin” de personalitate. Contrar egoismului, altruismul este premisa unei facile cooperǎri în grup a indivizilor.6

Cercetǎrile actuale asupra comportamentelor altruiste urmǎresc discriminarea factorilor care declanşeazǎ sau inhibǎ la un subiect conduitele de a ajuta pe alţii, în particular, pe acelea care suscitǎ sau nu intervenţia din partea unui spectator, la o persoanǎ care se gǎseşte în pericol. Altruismul este, în genere, rezultatul unei educaţii morale; poate rezulta şi din reflecţie. Raţiunea ne îndeamnǎ sǎ fim altruişti, deoarece fǎrǎ cooperare, întrajutorare şi solidaritate viaţa devine imposibilǎ