Comunicarea în societatea concurențială

1. Societatea ca ansamblu de semnificaţii comune

Conceptual, societatea poate fi tratată în mai multe moduri: ca o mulţime de persoane, instituţii şi activităţi concrete de roluri, relaţii, reguli şi sensuri. Societatea însăşi ca şi “construcţie socială” nu poate fi privită simplu ca un dat social, ca şi o construcţie exterioară asupra căreia avem un control redus. Ea, poate fi considerată ca o “creaţie a omului” în mare parte contribuind la acest proces activitatea simbolică – care oferă semnificaţii şi definiţii experienţei, care se poate întâmpla să nu aibă o realitate neambiguă şi obiectivă în afara definiţiilor furnizate de cultură şi societate.

Această concepţie despre societate pune în mod clar accentul pe comuni şi are o serie de implicaţii care permit efectuarea unei analize comunicative a societăţii. Important este să surprindem faptul că în societate există un corp de cunoştinţe, împărtăşite în diferite grade de membrii societăţii. În interior, între membrii societăţii apar diferenţe în ceea ce priveşte experienţa şi poziţia, în conformitate cu vârsta şi datele sociale, locul de reşedinţă, munca, credinţele, poziţia de clasă etc. astfel, “cunoaşterea” socială variază în funcţie de poziţia socială şi implică o variaţie a ceea ce este acceptabil sau considerat just, a normelor şi valorilor, a sentimentelor de identitate sau apartenenţă.

1.1. Structura socială a comunicării

Din perspectivă sociologică, societatea apare “structurată”, adică modelată şi menţinută într-o formă stabilă de reguli şi relaţii mai mult sau mai puţin evidente. Aplicată această abordare comunicării atrage după sine întrebarea: “în societate cine şi cu cine comunică şi în ce scop?”. În acest context apar şi o serie de alte întrebări privind: direcţia, contextul, scopul şi efectele comunicării. Putem surprinde aici unele condiţii care anticipează structurile comunicative.

- O primă condiţie poate fi proximitatea: persoanele aflate în apropiere, datorită locuinţei, de exemplu, pot comunica mai bine între ele decât cele aflate la distanţă.

- O altă condiţie poate fi, în cazul celor aflaţi în aceleaşi împrejurări sociale care împărtăşesc interese, credinţe, activităţi comune sau relativ comune spre deosebire de cei care diferă de ei din aceste puncte de vedere.

- Apartenenţa de grup, poate fi o altă condiţie a intercomunicării, existând o mai intensă comunicare în interiorul unui grup, între grupuri, direcţia fluxului comunicativ fiind modelat de status-urile relative ale membrilor grupului şi de rolurile diferite care le revin. În practică, toate tipurile de activităţi cooperante de consecinţe similare de comunicare, specificându-se adesea scopul şi elementele de control.

- În societate întotdeauna există o complementaritate de roluri în grupuri, organizaţii şi instituţii, există o serie de structuri determinate de interacţiunea comunicativă. De exemplu, şefii la locul de muncă îşi dirijează subalternii, liderii politici contribuie la formarea opiniilor adepţilor etc. În aceste cazuri funcţionează reguli nescrise ale comunicării privind transmiterea şi receptarea de mesaje cu un conţinut şi scop previzibil. Acceptarea acestor “reguli” comunicative face parte dintr-o serie de înţelegeri distribuite social şi care adesea include alocarea puterii “legitime” ocupaţiilor unui anumit rol.

1.2. Canale şi reţele de comunicare

Atunci când comunicarea între indivizi sau dintre roluri tind să se repete, putem vorbi de existenţa unui canal de comunicare – ceea ce este în fapt un contact folosit în mod repetat. Cu cât este mai liber accesul la un canal de comunicare, cu atât va fi mai diversă mulţimea de contacte sociale pe care o reprezintă. Este uşor de observat că structura unei societăţi – forma ei de organizare socială este adesea reprezentată şi exprimată de o structură identificabilă a canalelor şi reţelelor de comunicare.

Pentru a înţelege şi explica forma şi utilizările efective ale reţelei fizice de comunicare e necesar să examinăm organizarea socială a comunicării pe care o deserveşte. Formele de organizare socială şi structurile formale sau informale ale contactelor umane tind să modeleze reţeaua comunicaţională, care la rândul său acţionează în sens invers, facilitând comunicarea după caz. Fluxul comunicaţional în complexitatea sa este considerat un factor important în reconstituirea şi interpretarea vieţii sociale.

Există reţele de comunicare care nu sunt conforme nici cu structurile fizice observabile. Acestea pot avea la bază legile sociale nescrise privind cine are acces la comunicare – adesea problemele fiind legate de status – rolurile sociale. Liniile comunicării informale interpersonale sunt adesea restrânse la limitele clasei sociale, familiei, vecinilor etc. Astfel, canalele, reţelele şi cercurile sociale sunt rezultatul existenţei unei infrastructuri fizice a unei similarităţi a participanţilor în termeni sociali, sau a unor teme comune, pe marginea cărora indivizii pot comunica.

1.3. Comunicarea şi schimbarea socială

Comunicarea atrage după sine şi schimbare, ea poate fi cauza sau efectul schimbărilor în structura socială. Lumea socială în ansamblu, este o lume simbolică, unde există o strânsă legătură între transformările materiale şi structura de semnificaţii prin care înţelegem universul material. În abordarea sociologică, termenul de schimbare socială înseamnă un proces istoric, îndelungat, desfăşurat pe un termen lung, care la rândul său implică transformări în spaţiile culturale şi instituţiile sociale. Deşi există conexiuni şi interconexiuni între comunicare şi societate, merită să amintim câteva direcţii privind procesul de schimbare socială.