De la mass media tradițională la noile media

Introducere

Până acum aproximativ 20 de ani, românii, în afară de televizor şi radio (deşi şi acestea erau “limitate”, dacă le pot spune aşa, deoarece transmiteau o cantitate extraordinar de mare de informaţie privind regimul de guvernare din perioada respectivă: comunismul, acestea fiind folosite ca mijloace de manipulare a populaţiei, nu ca mijloace de informare), nu utilizau altceva pentru petrecerea timpului liber, referitor la mijloacele mass media. Deşi mass media includ jocuri video, televiziune, ziare, filme, reviste, reclame, casete video, compact-discuri, internet ş.a., în perioada menţionata anterior, extrem de puţini români beneficiau măcar de unele din aceste mijloace de comunicare de masă, cei mai mulţi neştiind ce reprezintă un compact-disc sau o casetă video, deoarece foloseau mai des discurile (plăcile) cu muzică, utilizate la patefon, ulterior la pick-up-uri. Internetul era un termen necunoscut pentru majoritatea populaţiei, acesta începand să fie utilizat începând cu anii ‘90, însă nici până astăzi nu a ajuns toată lumea să-l utilizeze, în ciuda faptului că e un factor al globalizării, deci o modalitate răspândită de transmitere a informaţiilor.

Astăzi, în special în mediul urban, este atât de utilizat internetul, incât unii copii par “să se nască tehnologizaţi”, acestora fiindu-le destul de uşor pentru a învăţa noul “alfabet”, trăind online o bună parte din zi, de foarte multe ori şi din noapte. La început, lumea avea impresia că, în special tinerii sunt afectaţi de lumea virtuală, astăzi observându-se că de la oameni politici şi personalităţi celebre până la profesori, avocaţi, chiar şi preoţi, internetul a devenit indispendabil, ajungând ca multe persoane să trăiască simultan în două luni paralele: una reală şi una virtuală.

Deşi mass media, la inceput, au fost binevenite pentru informarea cetăţenilor pe toate căile, de la telefon la radio – canalul prin care circulă aceleaşi informaţii către miliarde de persoane - , la jumătate din mixtura sunet/imagine a televiziunii şi până la cele mai moderne computere, care emit şi ele de asemenea atât imagini, cât şi sunete, se pare că, în ziua de azi, mass media sunt privite şi ca o modalitate de manipulare a persoanelor/ grupurilor pentru atingerea anumitor scopuri a altor persoane/grupuri.

Capitolul I: Comunicarea de masă şi mass media

Comunicarea de masă: delimitări conceptuale

Înainte de a defini conceptul de mass media trebuie să definim conceptul de comunicare de masă, deoarece, de cele mai multe ori, la nivelul cunoaşterii comune, comunicarea de masă este identificată drept mass-media, mijloace ale comunicării de masă sau media de comunicare.

Cercetătorul american H.D. Lasswell, în lucrarea sa “Structura şi funcţia comunicării în societate”, a determinat direcţiile majore ale cercetării comunicarii de masă, pornind de la ideea că în orice acţiune de comunicare trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect?

În viziunea lui Lasswell, modelul comunicării de masă se poate rezuma la formula

“someone says something on somebody” (cineva spune ceva cuiva).

Judith Lazar apreciază astfel: „Comunicarea de masă este un proces social organizat. Cei care lucrează pentru media, fie că este vorba de ziar sau de un canal TV, fac parte dintr-o mare întreprindere care este reglementată şi organizată ca orice altă întreprindere din societate. Imaginea ziaristului independent, izolat în faţa maşinii sale de scris, este la ora actuală depaşită. Fiecare jurnalist, fie că lucrează pentru un cotidian, pentru radio sau TV, aparţine unui ansamblu de salariaţi din întreprinderea respectivă şi execută o munca bine definită în sensul unei echipe”. (Sociologie de la communication de masse).

Georges Friedman este de părere că „sub neologismul mass-media se ascunde o nouă realitate, în acelaşi timp tehnică, socială şi etică, un nou tip de om este în cauză, care vrea să se exprime şi care într-adevăr se va naşte. În alţi termeni, se poate spune că semnul timpului este tocmai timpul semnelor. În tot cazul, multiplicarea şi accelerarea neîncetată a semnelor fac urgentă o nouă lectură. O lectură critică presupune cunoaşterea progresivă a tehnicii noilor mijloace de comunicare, posibilităţii lor de semnificare, în raport cu mediul socio-cultural în care ele se desfăşoară” (Dictionnaire des medias).

Spre deosebire de Lasswell, Marshall McLuhan reduce paradigma comunicării de masă la doi termeni: ce se spune? (mesaj + mijloc de comunicare) şi cine? (producător + receptor). În acest sens el afirma: „Societăţile se deosebesc între ele mai mult prin natura mijloacelor prin care comunică oamenii decât prin conţinutul comunicării” (Medias et societé).

Între noţiunile de mass-media şi comunicare de masă, mijloace ale comunicării de masă este evident că nu poate exista o sinonimie perfectă, făcându-se destul de des confuzii. Între comunicare de masă, înteleasă ca mesaje şi procese de comunicare şi mijloace de comunicare (instrumentele comunicării, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor) există diferenţe vizibile, care nu pot fi ocolite sau trecute cu vederea. Astfel, o celebră definiţie dată de sociologul francez A. Guvillier comunicării de masă:

„ansamblul procedeelor (presă, radio, televiziune, cinema etc) prin care se realizează informarea, propaganda şi acţiunea asupra opiniei publice” este, din acest punct de vedere, lipsită de precizie.

Nu putem defini conceptul de comunicare de masă fără să ţinem cont de faptul că este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluţiile în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, ceea ce implică unele trăsături specifice. Deşi începuturile comunicării de masă pot fi situate în secolul al XV-lea datorită inventării tiparului, aceasta este pregnanta în secolul XX, după prima conflagraţie mondială, o dată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice în domeniul audio-vizualului. Abia în aceste conditii se poate spune că ea face posibilă transmiterea unui mesaj catre un public variat şi numeros, care îl recepţionează simultan, fiind despărţit din punct de vedere spaţio-temporal de sursă. Emiţătorul, în acest caz, este un profesionist al comunicării, un jurnalist o „persoană instituţionalizată” (Wilbur Schramm) sau o organizaţie de comunicare, un post de radio, un canal de televiziune, un ziar (grupuri sociale specializate - antrepenorii de presă şi personalul lor). Aceasta este de fapt şi prima dintre caracteristicile comunicarii de masă: emiţătorul, o „persoană instituţionalizată”, care reprezintă, de obicei, un grup de persoane, este un mare producător de mesaje.

Expresia mass-media nu poate şi nu trebuie să înlocuiască noţiunea de comunicare de masă.