Divorțialitatea populației în România

Prin acest proiect, “Divortialitate in Romania” , voi prezenta o suma de informatii cu privire la problema divortialitatii in Romania.

Fenomenul de divortialitate este definit ca masa divorturilor intr-o perioada de timp, de obicei, un an.

Divortul reprezinta un fenomen psihosocial complex, o forma finală a desfacerii vieţii conjugale, modificând viaţa partenerilor şi a descendenţilor acestora.

Voi incepe cu descrierea evolutiei divortialitatii in Europa si in Romania, evidentiind ca Romania are o rata a divortialitatii mai scazuta fata de celelalte tari din Europa.

In Europa rata divortialitatii s-a dublat sau chiar s-a triplat in ultimii 30 ani.In tarili in care familia a suportat cele mai profunde trasformari:atitudinea fata de casatorie, caracterul nuptial, fertilitatea, situatia femeii in familie si in societate, divortialitatea inregistreaza cele mai ridicate niveluri.Din 1950 pana in 1995 s-a inregistrat o reducere a duratei mediei a casatoriei in mamentul divortului de la 12-15 ani la 8 ani.

Romania are una dintre cele mai scazute rate ale divortialitatii.Pana in 1965 rata divortialitatii a crescut continuu ajungand pana la 2 la mie.Prin stabilirea unor reglementari legislative rata divortialitatii s-a mentinut sub 1 la mie pana in 1974, iar dupa aceasta data a oscilat in jurul valorii de 1,5 la mie.Dupa 1990 rata divortialitatii a inceput sa creasca dar nu a atins cotele din Europa de Nord.

In Romania acest fenomen nu are o distributie teritoriala omogena.

Insa intreaga evolutie va fi prezentata pe parcursul proiectului.

Rata divortialitatii este dependenta de rata nuptialitatii si din aceasta cauza vom trata pe scurt si aceasta problema.

Structura acestui proiect se prezinta astfel:

- notiuni de baza;

- evolutia divortialitatii;

- indicatorii divortialitatii;

- ratele de divortialitate;

- statistici.

1. Notiuni de baza

Casatoriile se pot desface in mod legal pe doua cai: prin divort sau prin vaduvie.

Divortul reprezinta o forma de desfacere legala si definitiva a unei casatorii incheiate legal, printr-o hotarare definitiva a organelor judecatoresti, care confera, in general, fostilor soti dreptul la recasatorire.

Casatoriile pot inceta si prin decesul unuia dintre soti, adica prin vaduvie.

Divortialitatea este un fenomen demografic, aparut in ciclul de viata familiala, care intrerupe o casatorie cu implicatii importante asupra familiei si fertilitatii conjugale, modificand statutul matrimonial al persoanelor implicate si caracterizeaza multimea divorturilor care s-au produs intr-o populatie in decursul unei anumite perioade de timp, de obicei un an calendaristic.

Informatiile necesare analizei divortialitatii se obtin, in mod obisnuit, pe baza din recensaminte, din statistica starii civile si anchete prin sondaj.

Analiza divortialitatii se poate efectua pe total populatie, pe sexe, pe mediile urban si rural, pe unitati teritorial - administrative, dupa nivelul de educatie, pe nationaliatati, pe religii, pe varste, dupa durata casatoriei, etc.

2. Evolutia divortialitatii

Sociologii susţin că analiza evoluţiei divorţului poate pune în evidenţă problemele stabilităţii din familie Datele sumare care există pentru perioada 1972-1989 arată o creştere constantă a ratei divorţialităţii în ultimele trei decenii. Totuşi, România, la acest capitol, stă mult mai bine decât ţările occidentale. SUA şi URSS, până la destrămare, au fost ţările cu cele mai multe divorţuri în ultimele decenii.

După al doilea război mondial, pe fondul unei uşoare deteriorări constante, situaţia s-a agravat în perioada 1961-1965. Statul comunist, după 1965, a adoptat câteva reglementări, care vizau protejarea familiei şi limitarea divorţialităţii(Decretul 770 din 1 octombrie 1966 şi Decretul 774 din 1974).Şi până atunci, legislaţia fusese revizuită de câteva ori la acest capitol.

În 1948 au fost scoase din Codul Civil câteva articole de bază referitoare la motivele de divorţ. Prin Legea 18 din 1948, divorţul a devenit dependent de justiţie.

În 1954, Codul Familiei cerea desfacerea căsătoriei doar în cazul decesului uneia dintre părţi, iar decizia legală era dată numai dacă existau motive temeinice.

Legea din 1966 şi-a făcut efectul imediat, căci, un an mai târziu, a fost inregistrat un număr minim de divorţuri. Din 1974, desfacerea căsătoriei putea avea loc numai în cazul în care relaţiile dintre soţ şi soţie erau considerate iremediabil deteriorate. Judecătorii aveau obligaţia de a cântări bine circumstanţele agravante.

Situaţia gravă de la începutul anilor ’60 a reapărut în perioada anilor ’80. După 1990, o dată cu schimbările majore din societate, rata divorţialităţii a crescut şi maimult, fără să atingă însă valorile din ţările din nordul Europei şi SUA.