Grupul educațional - educația copiilor cu deficiență mintală

PARTEA I :

1. Grupul educaţional - generalităţi

Grupul, format din cel puţin două persoane, dar de regulă mai multe, reuneşte participanţi cu scopuri sau interese comune, de natură cognitivă, afectivă sau relaţională, în întâlniri unice sau repetate, dar suficiente pentru ca participanţii:

• să-şi formeze o părere unii despre alţii,

• să elaboreze un set comun de norme care să asigure funcţionarea grupului,

• să stabilească scopuri pentru activităţile comune

• să dezvolte un sentiment al coeziunii de grup,

• astfel încât ei înşişi să se perceapă şi să fie percepuţi de alţii ca entitate distinctă în raport cu alte colectivităţi.

Din definiţia de mai sus se poate observa că membrii grupurilor interacţionează deopotrivă în baza a ceea ce le este comun dar şi în baza diferenţelor care îi individualizează. Le sunt comune scopurile precum şi încrederea că împreună pot realiza, mult sau puţin din ceea ce şi-au propus, dar oricum, altfel decât ar face-o singuri. Astfel de grupuri au ca scop achiziţionarea de cunoştinţie şi deprinderi. Ele sunt conduse de un lider cu competenţe şi experienţă în domeniu şi se desfăşoară cel mai adesea într-o manieră didactică, grupul semănând destul de bine cu o clasă de elevi care sunt încurajaţi să interacţioneze şi să-şi exprime opiniile. Denizia Gal, Metode de grup în asistenţa socială, Cluj-Napoca, 2007:7.

Sarcinile şi activităţile grupului sunt de tip instructiv-educativ: activităţi de predare, învăţare, verificare, evaluare, activităţi în ateliere scolare sau în laboratoare, activităţi cultural educative, desfăşurate în interiorul, dar şi în afara şcolii.

2. Istoricul atitudinilor faţă de deficienţa mintală

Deficienta mintala este un complex de manifestari foarte eterogene sub aspectul cauzelor, gradelor sau a complicatiilor. Trasatura comuna este incapacitatea de a desfasura activitati ce implica operatii ale gândirii la nivelul realizarii lor de catre indivizii de aceeasi vârsta, pentru ca functiile psihice (în special cognitive) se dezvolta într-un ritm încetinit si ramân la un nivel scazut fata de nivelul indivizilor normali de aceeasi vârsta.

În toate epocile, copiii cu anomalii erau observaţi de cei din jur, căci aceste fiinţe au solicitat întotdeauna o atenţie sporită. Societatea însă, nu a putut să nu-şi determite atitudinea faţă de aceste persoane.

Pe parcursul secolelor, atitudinea societăţii faţă de aceste persoane cu anomalii în dezvoltarea mintală a fost în dependenţă directă de nivelul de dezvoltare al culturii învăţământului, medicinii, propăşirii economice. Jan Amos Comenius este primul pedagog care vorbeşte despre necesitatea de a manifesta grijă faţă de acele persoane care au un handicap mintal, pentru a-i instrui şi educa. Tot în Epoca Renaşterii apare şi problema referitoare la statutul juridic al deficientului mintal. Totuşi, oricare ar fi legile şi străduinţele oamenilor cărturari de a schimba starea socială a persoanelor cu handicap, societatea nu-şi asumă mare răspundere faţă de persoanele cu capacităţi mintale reduse, destinul acestora rămânând încă mult timp în voia hazardului.

Atitudinea faţă de deficientul mintal în epoci diferite ale timpului este diversă, începând cu exterminarea, ridiculizarea, plasarea în aziluri semi-carcerale până la educare şi adecvare ocupaţională.

R. Perron aduce la cunoştinţă câteva etape în abordarea evoluţiei gândirii şi atitudinilor faţă de deficienţa mintală:

-înainte de 1800, când problema nu exista din punct de vedere ştiinţific, ea reprezentându-se mai ales ca problemă socială ;

-etapa 1800-1870, când se întreprind primele cercetări sistematice şi se înregistrează primele demersuri terapeutice şi educaţionale;

-aproximativ din 1870 până la cel de-al doilea război mondial, când apare o orientare clară către o abordare mai realistă şi în acelaşi timp mai optimistă.

3. Aspecte ale abordării ştiinţifice a deficienţei mintale

Înţelegerea unui fenomen, a unei idei, a conţinutului unui mesaj în cadrul comunicării între doua sau mai multe persoane, depinde în primul rând de gradul de exactitate al acceptării sensului unor noţiuni cheie. În cazul de faţă, este vorba despre noţiunea de deficienţă, utilizată pentru a acoperi o mare diversitate de individualităţi ale unor persoane existente în ansamblul societăţii, cu scopul de a-i identifica şi a-i cunoaşte, a-i ocroti şi educa.

În accepţiune nord-americană: „Deficienţa mintală se referă la limitări substanţiale în funcţionarea prezentă (a unei persoane). Ea este caracterizată prin funcţionarea intelectuală, semnificativ sub medie, existînd corelat cu două sau mai multe dintre următoarele capacităţi adaptative: comunicarea, autoservirea, deprinderile gospodăreşti şi cele sociale, utilizarea serviciilor comunitare, orientarea în mediu înconjurător, sănătate şi securitate personală, petrecerea timpului liber şi munca etc”.

Wood propune o terminologie pe trei paliere:

În acest fel Wood propune înlocuirea noţiunii de “handicap” (insuficient delimitată) prin trei termeni:

-deficienţă sau infirmitate, cuprinde orice pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri sau a unei funcţii anatomice, fiziologice, descriind tulburări la nivelul organismului;

-incapacitate, înglobează orice restricţie, diminuare, lipsă ori pierdere (rezultând dintr-o deficienţă) a capacităţii de a efectua o activitate în condiţii considerate ca normale pt. o fiinţă umană;

-handicapul este definit ca dezavantajul unei anumite persoane ca urmare a unei deficienţe sau incapacitate, care limitează sau împiedică satisfacerea totală sau parţială a sarcinilor considerate ca normale pt. ea (în funcţie de vârstă, sex, factori sociali, etc.)

În consecinţă termenul „handicap” desemnează rolul social al persoanei cu deficienţă sau incapacitate. Datorită handicapului, persoana este dezavantajată comparativ cu alte persoane, dezavantajul manifestîndu-se în interacţiunea individului cu mediu social. S-au făcut câteva observaţii pe marginea acestor trei definiţii:

- deficienţele sau incapacităţile pot fi de mai multe feluri: vizibile şi invizibile, progresive ori regresive, ş.a;

- un status handicapant nu este în mod obligatoriu rezultatul unei incapacităţi, deficienţa putând determina apariţia unui handicap fără a fi necesară trecerea prin stadiul intermediar de incapacitate;

- independent de limitele individuale, unii factori sociali şi de mediu pot agrava sau atenua handicapul.