Influența stării de sărăcie asupra delicvenței juvenile

INTRODUCERE

Omul ca fiinţă bio-psiho-socială a fost capabil să-şi pună o serie de întrebări care vizau viaţa şi rolul său în comunitate, odată cu primele întrebări pe care a putut să şi le pună despre obiectele fiinţei şi fenomenele pe care le-a observat şi cu care s-a confruntat în cadrul mediului în care a trăit, întrebări cu privire la propria fiinţă, la modul de evoluţie a comunităţii şi societăţii din care face parte, preocupări privind cunoaşterea şi înţelegerea fiinţei umane, a rolului şi modului de manifestare în viaţa societăţii.

Capacitatea fiinţei umane constă în puterea de a se organiza în colectivităţi – acestea putând să existe fără o fiinţă, dar fiinţa umană este de neconceput în afara comunităţii umane.

Orice formă de organizare a membrilor unei societăţi impune şi urmăreşte respectarea unor norme care să asigure o ordine socială, ca ansamblu al regulilor de conduită socială. Asemenea ordine poate fi modificată fie menţinând anumite obiceiuri sau cutume, fie urmărind satisfacerea unor nevoi sau o eficienţă socială.

Prin încălcarea normelor impuse în societate pentru indivizii săi, cât şi neacceptarea lor duc la comportamente dezirabile.

Capacitatea individului de a menţine un echilibru dinamic între interesele sale şi interesele societăţii, între nevoile şi aspiraţiile sale şi nevoile şi proiectele societăţii reprezintă un element definitoriu pentru maturizarea socială.

Comportamentul deviant rezidă în formele de conduită aflate în discordanţă cu valorile şi normele unui sistem oarecare.

Delicventul nu reuşeşte să-şi ajusteze conduita în mod activ şi dinamic la cerinţele interpersonale din mediul uman respectiv, datorită unui deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-cultural şi a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social.

Delincvenţa ne apare astfel ca o tulburare a structurii raporturilor sociale ale individului, tocmai datorită insuficienţei maturizări sociale.

Concluzia la tot ceea ce am afirmat ar fi că unul din scopurile instituţiei care pedepseşte minorul delicvent este acela de recuperare, de socializare prin diverse modalităţi.

Fenomenul ce însoţeşte ca o umbră viaţa socială şi comportamentul indivizilor, delincvenţa, aduce prin efectele sale, grave prejudicii integrităţii sistemelor de valori, climatului psihosocial general, bunei convieţuiri, reflectând şubrezenia mecanismelor de influenţare şi control ale sistemului social şi a structurilor interne a personalităţii individuale. De aceea ea trebuie să constituie obiect de preocupare permanentă şi responsabilă la ambele niveluri: social şi individual.

Impunerea unui control eficient asupra fenomenului, nu este posibilă fără o serioasă şi sistematică cercetare a cauzelor care-l determină, a mecanismelor şi formelor care se exteriorizează.

În prezent, România se confruntă cu un val mare de delicvenţi care a stârnit o îngrijorare legitimă în rândul opiniei publice şi al factorilor cu rol de prevenire şi control social. În ultimii zece ani, numărul actelor antisociale a crescut uimitor, proporţia celor comise prin violenţă şi agresivitate şi numărul mare de delicte comise de minori şi tineri.

CAPITOLUL 1 – ROLUL SOCIALIZĂRII NEGATIVE

ÎN FORMAREA COMPORTAMENTULUI DELINCVENT

AL COPIILOR DIN FAMILIILE AFLATE

ÎN STARE DE SĂRĂCIE

1.1. SOCIALIZAREA – PROCES AL FORMĂRII COMPORTAMENTULUI INDIVIDULUI

Scopul oricărei societăţi este acela de a-şi menţine echilibrul, ordinea socială şi normatică. Acest deziderat se poate atinge prin funcţionarea optima a elementelor structurii sociale, a grupurilor, colectivităţilor şi instituţiilor şi prin integrarea armonioasă a indivizilor în diversele sfere ale societăţii. Pentru realizarea acestor scopuri funcţionale, societatea şi-a creat mecanisme specifice de socializare şi integrare socială.

Denumirea omului, ca fiinţă socială, este posibilă ca urmare a desfăşurării procesului de socializare prin care individul uman, odată cu primele contacte conştiente cu celelalte fiinţe umane identifică, cunoaşte, învaţă, adoptă şi exteriorizează tipuri de acţiuni, norme, obiceiuri, tradiţii modele comportamentale, specifice societăţii în care pătrunde.

Cunoaştem cu toţii cazurile de copii care din diverse accidente au crescut în mijlocul naturii, alături de maimuţe sau lupi şi care au avut o evoluţie strict specifică grupului de vieţuitoare, în care s-au format, fiind imposibilă o “reeducare umană”, drumul către o existenţă umană fiind complet compromis. Trebuie, deci, să ne alăturăm concepţiei lui R. E. Park care susţine că “omul nu se naşte uman, ci devine în procesul educaţiei”, afirmaţie care redă sinteza procesului de socializare.

1.2. DEFINIŢIE

Socializarea reprezintă procesul social fundamental prin care orice societate îşi proiectează, reproduce şi realizează prin conduite adecvate ale membrilor săi, modelul normativ şi cultural. Conceptul de socializare defineşte procesele, mecanismele şi instituţiile prin care societatea se reproduce în fizionomia personalităţii umane care îi este specifică, în anumite structuri de comportament ce răspund aşteptărilor şi prescripţiilor sociale.

Putem de la început să punem în discuţie, caracterul obiectiv al socializării, întrucât omul trăind într-o societate nu îşi permite să aleagă ce să înveţe şi ce să adopte din comportamentul social al acesteia, ci este determinat să preia şi să exteriorizeze acele manifestări pe care societatea le aşteaptă şi le acceptă din partea tuturor indivizilor.