Legătura dintre criminalitate și droguri

1.Delincventa juvenila

1.1.Definire

Conceptul de „delicventa juvenila“ cuprinde doua notiuni distincte, care trebuie precizate, si anume conceptul de „delicventa“ si cel „juvenil“. Desi ambii termeni au intrat in limbajul comun si par sa aiba semnificatii bine determinate si univoce, ei sunt folositi adesea cu intelesuri diferite, nu numai in vorbirea curenta, ci si in limbajul stiintific. Lipsa unei definitii unitare si unanim acceptate constituie o sursa de confuzii care pot distorsiona rezultatele investigatiilor criminogene.

Termenul de „delicventa juvenila“ nu este intalnit nici in legislatia penala din tara noastra, nici in dreptul pozitiv din alte tari. El este o creatie a doctrinei penale si teoriilor criminologice sau sociologice, in incercarile lor de a grupa o serie de infractiuni in functie de criterii de varsta, considerandu-se in mod justificat, ca faptele penale prezinta o serie de particularitati determinate de nivelul de maturitate biologica si cu precadere mintala a subiectului activ al infractiunii.

Conceptul de „delicventa juvenila“ este sinonim in anumite limbi cum sunt italiana, germana si franceza, cu notiunea de „criminalitate juvenila“ : criminalita giovanile, criminalité juvénile, jugendkriminalitat. Cu toate acestea, la origine, si anume in limba latina, aceste cuvinte aveau intelesuri diferite. Verbul „delinquere“ avea acceptia de „a gresi“, „a scapa din vedere“, „a lipsi“, in timp ce prin „crimen“ se intelegea „crima“ la care se asociau semnificatiile de „acuzare“, „imputare“, „pricina a unui rau“.

Prin delicventa se intelege o serie de fapte ilicite, indiferent daca au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absenta repetata si indelungata de la scoala, abandonul scolar nemotivat de cauze obiective, precum si anumite fapte imorale care nu constituie infractiuni).

1.2. Tipologia delincvenţei juvenile

Un prim set de criterii în funcţie de care se poate realiza o tipologie a comportamentelor delincvente juvenile cuprinde: vârsta şi persoana tinerilor delincvenţi, tipul de delict comis, mediul social în care au crescut şi posibilităţile reale de recuperare şi reinserţie socială. Astfel, se pot identifica trei tipuri taxonomice ale delincvenţei juvenile:

• delincvenţa ocazională, accidentală şi nestructurată. Minorii din această categorie comit delicte cu un grad redus de periculozitate socială. De regulă, această categorie provine din familii legal constituite, dar cu deficienţe de socializare, fie în sensul unui exces de socializare, fie în sensul unei socializări prea reduse, motiv pentru care minorii fug de acasă şi de la şcoală, intrând sub influenţa unor anturaje nefaste, în compania cărora încep să comită acte deviante şi delincvente. Pentru mulţi dintre aceşti minori comportamentul lor deviant reprezintă forma de manifestare a "crizei" de originalitate adolescentină, ei participând la comiterea de delicte în mod întâmplător sau ocazional, din teribilism, bravadă sau spirit de solidaritate faţă de grup. Pentru mare parte din aceşti minori există şanse reale de resocializare şi recuperare în mediul deschis, prin adoptarea unor măsuri educative sau neprivative de libertate, evitându-se astfel stigmatizarea lor de către comunitate, dar şi pericolul "învăţării negative" a tehnicilor delincvente în cadrul centrelor de reeducare;

• delincvenţa structurată. În această categorie se găsesc minorii care comit delicte cu un grad ridicat de periculozitate socială. Ei provin, de regulă, din familii dezorganizate structural şi funcţional (familii monoparentale prin divorţ sau separaţie în fapt ori constituite în concubinaj, în care nu se regăsesc reguli minime de comunicare, afectivitate şi sprijin reciproc) cu o situaţie economică precară, având, totodată, performanţe şcolare şi profesionale scăzute. Se remarcă încă de la o vârstă fragedă comiterea de acte predelincvente (furturi de acasă, de la vecini, de la colegii de clasă, fumat, fugă de acasă şi de la şcoală, abandon şcolar, consum de alcool şi chiar droguri, violenţe fizice etc.). Pentru unii dintre ei, identificarea în timp util a tendinţei spre devianţă şi adoptarea unor sancţiuni graduale şi proporţionale în raport cu gravitatea delictului, reprezintă o şansă de resocializare şi reinserţie socio-profesională normală. Alţii vor deveni "clienţii" obişnuiţi ai centrelor de internare sau penitenciarelor pentru minori;

• delincvenţa recurentă sau reiterativă. Aici regăsim minorii care comit fapte penale cu o deosebită periculozitate socială, cum ar fi infracţiuni de omor, viol, tâlhărie, vătămare corporală, consum şi trafic de stupefiante etc. De regulă, aceşti minori provin din medii sociale negative, marginale sau chiar patogene, unde sunt socializaţi şi învăţaţi într-un spirit contestatar, agresiv, violent, şi unde dobândesc, încă de timpuriu, atitudini, tehnici şi opţiuni delincvente şi criminale. De multe ori autorii unor asemenea delicte sunt organizaţi în "bande" şi grupuri antisociale, specializate în comiterea unor infracţiuni spectaculoase, atât ca ingeniozitate şi mod de realizare, cât şi ca procedee de organizare şi valorificare a rezultatelor (produselor şi urmărilor) delictuale. Pentru mulţi dintre aceşti minori, deşi au fost adoptate o serie întreagă de măsuri educative şi pedepse, şansele de resocializare şi recuperare socială sunt foarte reduse, astfel încât ei reprezintă viitorii delincvenţi adulţi.

Plecând de la premisa că delincvenţa juvenilă este un fenomen eterogen şi multidimensional, alţi autori disting următoarea taxonomie a comportamentelor delincvente la minori:

• delincvenţa autentică şi cea ocazională;

• delincvenţa persistentă şi cea temporară;

• delincvenţa accidentală, cea intenţională şi cea patologică.

Oricare ar fi clasificările delincvenţei juvenile, se poate constata o relativă suprapunere între tipurile de conduite delincvente ale minorilor şi semnificaţiile noţiunii de delincvenţă juvenilă.

2. Consumul de droguri factor al criminalitatii la minori

Drogurile nu ţin cont de cine le consumă. Copiii, adolescenţii sunt victime sigure. Curiozitatea îi aruncă în ghearele dependenţei. Să scape, copilul are nevoie de ajutor. Însă, în România, în afara urgenţelor, nu există niciun centru special de tratament pentru copiii care consumă droguri

O parte din ce în ce mai importantă a criminalitatii juvenile este în legătură directă sau indirectă cu consumul şi traficul de droguri, precum şi cu consumul de alcool. Fenomenul este foarte răspândit, de la anturajele stradale şi până la colectivităţile din şcoli, facultăţi, cluburi sportive (mai ales dopaj) sau alte instituţii.

Folosirea regulată a drogurilor duce la dependenţă psihică şi dezvoltă toleranţă şi dependenţă fizică. Pe măsură ce se instalează toleranţa, senzaţia de euforie, specifică stupefiantelor, dispare. Consumatorul are nevoie de drog pentru a se simţi normal şi pentru a evita starea de rău datorată sevrajului. Aceasta duce la o nevoie incontrolabilă în a continua să folosească drogul. Simptomele de sevraj în mod obişnuit se dezvoltă în 6-12 ore de la ultima doză administrată.