Politici Sociale

Un raspuns la întrebarea ,,Ce este politica sociala ?" au încercat sa ofere, de-a lungul timpului, mai multi autori apartinând unor scoli si curente de gândire diferite. Nici astazi, dupa aproape un secol de studii de politica sociala, nu se poate spune ca s-a ajuns la un consens absolut privind ariile de acoperire sociala în cadrul mai larg al politicilor publice. Dificultatea de a încadra cu precizie obiectul politicii sociale, ca parte a politicilor publice, provine pe de o parte din traditiile culturale si politice diferite la nivelul continentului si pe de alta parte din dinamica pe care ,,socialul” a cunoscut-o ca semnificatie si ca impact, chiar la nivelul aceleiasi societati, de-a lungul ultimelor decenii. Exista în schimb un consens relativ în ceea ce priveste politicile guvernamentale (publice) care nu pot fi considerate politici sociale: politica externa, politica de aparare, internele, justitia si politicile economice. Chiar si acesta este, spuneam, un consens relativ, având în vedere în primul rând interdependentele accentuate între politicile economice si cele sociale, între care tot mai greu se pot trasa granite precise, sau consecintele sociale care decurg uneori din politica externa si de aparare a unei tari.

Astfel, o prima definitie a politicii sociale ar putea fi încercata ,,prin excludere”: este de domeniul politicilor sociale tot ceea ce ramâne din politica unui guvern sau a unor autoritati locale, dupa excluderea politicilor publice fara impact social direct. O asemenea definitie nu raspunde însa, în mod evident, decât în mica masura cerintelor studiului politicii sociale. Mai utila pentru întelegerea acestor preocupari ar fi o definitie pozitiva, afirmativa, care sa atinga nucleul comun al tuturor tipurilor posibile de politica sociala.

În general, se disting doua abordari în privinta motivatiei care sta la baza unei politici sociale. În mod traditional, abordarea ideologica este în conformitate cu ipoteza întemeierii statului bunastarii pe ,,ratiuni politice” (legate de doctrina si praxis în acelasi timp), iar abordarea pragmatica, mult mai recenta, promoveaza functia de ,,social problems solving” a politicii sociale, golind-o astfel de continut ideologic si conferindu-i solide valente tehnocratice.

În literatura româna de specialitate, aceasta abordare este sintetizata de Liliana Mihut astfel: ,,Politica sociala este, sau ar trebui sa fie, un raspuns la problemele sociale ale unei anumite comunitati, respectiv ale anumitor grupuri expuse în mai mare masura diferitelor riscuri” . Între cele doua mari conceptii exista fireste si abordari intermediare, încercari de a concilia ideologia cu pragmatismul, principiile cu solutiile. Joan Higgins sugereaza ca ambele variante se sprijina totusi pe modele rationale de actiune politica, în care trebuie sa se acorde atentie legaturii complexe care apare între obiectivele actorilor care influenteaza politicile si consecintele interventiilor lor .

Într-o carte de referinta pentru dezvoltarea studiilor de profil în România postcomunista (,,Politici sociale. România în context european”), care a marcat perioada de debut a fundamentarii politicii sociale ca disciplina de studiu, profesorul Catalin Zamfir afirma ca politica sociala poate fi înteleasa ca ansamblul reglementarilor, masurilor si activitatilor întreprinse în principal de stat (dar posibil si de alti agenti interesati) în scopul modificarii parametrilor vietii sociale a unei comunitati, într-un sens considerat dezirabil la un moment dat . Altfel spus, politica sociala se concretizeaza în prevederi legislative specifice, hotarâri si reglementari administrative, programe sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocatii, îndemnizatii, burse etc. din cadrul sistemelor de asigurari si asistenta sociala) finantarea, producerea si furnizarea de bunuri si servicii sociale pentru populatie, conform unei definitii ,,de dictionar” .

În Europa, ,,politica sociala” ocupa o plaja mai larga (îmbogatita în special de traditia franceza), incluzând o gama variata de initiative si programe ale statului. În afara preocuparilor în dreptul sistemelor britanic si nord-american, apar deseori ca ,,apanaje” ale politicii sociale politica privind angajarea fortei de munca, politica transporturilor, politica privind protectia mediului (politica ecologica), politica privind promovarea culturii si chiar politica privind petrecerea timpului liber, ,,leisure policy" (politica agrementului). Fireste, punctul comun al tuturor acestor politici nu poate fi decât existenta unor cheltuieli publice îndreptate pe directia cresterii calitatii vietii si confortului cetatenilor, deci cu impact asupra bunastarii colective.

2. Welfare state (Statul bunastarii, asistential sau ,,providential”)

Seria clarificarilor conceptuale din perimetrul politicii sociale nu poate ocoli, în mod evident, doua concepte majore ale acestui domeniu de studiu: modelul Welfare State (statul bunastarii) si securitatea sociala.

,,Esenta statului bunastarii este garantarea guvernamentala a unor standarde minime privind venitul, alimentatia, sanatatea, educatia si locuinta, asigurate fiecarui cetatean ca drepturi sociale” . Legat de aceasta definitie, Harold Wilensky face - 10 de ani mai târziu - urmatoarele precizari: ,,...cele mai multe din aceste garantii, adesea cuprinse sub denumirea de securitate sociala au luat forma unei asigurari sociale contra riscurilor de baza ale vietii industriale: accidente la locul de munca, boli profesionale, somaj, batrânete” , considerându-se ca standardele sociale minime mai sus-amintite nu pot fi periclitate decât în cazul pierderii veniturilor, deci la persoanele ramase fara loc de munca.

Se poate usor deduce ca cele doua notiuni sunt interdependente, practic securitatea sociala fiind produsul politicilor aplicate în cadrul unui stat al bunastarii. Desi originile acestui sistem dateaza de la sfârsitul secolului al XIX-lea, denumirea ,,Welfare State" este relativ recenta, fiind legata de perioade anilor '40, de Marea Britanie si de numele economistului J.M.Keynes, respectiv al lordului W.H.Beveridge. Acestia au dat o replica modelului razboinic ,,Warfare State" si au prefigurat evolutia democratiilor occidentale dupa încheierea razboiului. Ulterior, autorii francezi au completat lista sinonimelor pentru noul sistem care se naste: statul-providenta (l'etat-providence) sau asistential.

În fine, autorii germani, mult mai reticenti în a atribui denumiri entuziaste (în special dupa frenezia care marcase perioada de vârf a nazismului) s-au limitat la a aprecia acest model drept ,,stat social”, utilizând mai putin termenul de stat al bunastarii (Wohlfahrtsstaat). În Statele Unite domina interpretarea republicana, conceptul de Workfare conditionând beneficiile sociale de munca.

Chiar daca secolul XX a marcat o dezvoltare evidenta în domeniul drepturilor sociale, acoperirea universala nu este pe deplin si peste tot în Europa realizata. Ea nu este nici macar dezirabila, asa cum demonstreaza multi autori adversari ai social-democratiei de tip suedez, pornind de la efectele adverse ale programelor sociale care acorda beneficii neconditionate. Înscriindu-se pe aceeasi linie, politica sociala a Uniunii Europene face referire doar la drepturile ,,lucratorilor” (workers) si nu la drepturile sociale ale cetatenilor sai. Controversele doctrinare aparute în jurul acestei teme fac obiectul unui capitol distinct.