Politici Sociale Europene

INTRODUCERE

“Politica socială a UE este formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat şi multiplicat pe parcursul timpului şi care acţionează în acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală şi socială. Permanenta preocupare a Comunităţii Europene pentru aspectele de politică socială - începută cu Tratatul de Roma (1957) - a dus, în timp, la crearea unui „model social european”

( Eduard Dragomir, “Conceptul de politică socială comunitară. Modelul social European”, Publicaţie EuropaInfo, 27.10.2010 )

Acest studiu începe cu o serie de clarificări conceptuale. Capitolul următor tratează problematica politicilor sociale europene, iar ultimul capitol al acestui studiu este consacrat modelelor sociale europene..

1.Abordări conceptuale

1.1. Politica socială

De-a lungul timpului, mai mulţi autori aparţinând unor şcoli şi curente de gândire diferite au încercat să ofere un răspuns la întrebarea ,,Ce este politica socială ?". În literatura de specialitate există o multitudine de definiţii date conceputului de politică socială, dintre care amintim câteva: politicile sociale reprezintă ansamblul de măsuri, programe şi prevederi legislative prin care statul şi colectivităţile locale intervin în diferitele domenii ale activităţilor sociale în scopul asigurării protecţiei necesare a persoanelor şi grupurilor de persoane contra riscurilor sociale a marginalizării şi a excluderii sociale .

„Politica socială reprezintă intervenţia statului în configuraţia proceselor sociale caracteristice unei colectivităţi, în scopul modificării lor într-o direcţie considerată de către actorii politici a fi dezirabil. Se încearcă astfel, prin mecanisme proprii de distribuire a resurselor existente în comunitate la un moment dat, realizarea unei bunăstări colective” .

„Ansamblul mijloacelor folosite de stat şi de colectivităţile locale pentru a corecta disparităţile sociale considerate inacceptabile din punct de vedere social şi pentru a asigura tuturor accesul la bunuri apreciate a fi primordiale. Principalele domenii ale politicii sociale sunt educaţia, sănătatea, prestaţiile pentru familii, pensiile, alocaţiile pentru şomaj, dar politica socială înglobează, de asemenea, legislaţia cu privire la durata şi condiţiile de muncă, legile privind urbanismul”( Janine Bremond şi Alain Geledan, 1990).

„Ansamblul mijloacelor întrebuinţate de stat şi colectivităţile locale pentru corijarea inegalităţilor sociale, considerate ca inacceptabile din punct de vedere al justiţiei sociale şi, în acelaşi timp, pentru a asigura accesul marginalizaţilor societăţii la bunurile indispensabile”

O abordare simplă şi generalistă a obiectivului principal al politicilor sociale este oferită de sociologul britanic T.H.Marshall care este de părere că:,,Obiectivul esenţial al politicii sociale în secolul XX este asigurarea bunăstării cetăţenilor" (Marshall, 1950).

1.2.Statul bunăstării ( Welfare state)

„este un stat în care puterea este folosită în mod deliberat (prin politică şi administraţie) în efortul de a modifica jocul forţelor de piaţă în cel puţin trei direcţii: (1) garantarea unui venit minim indivizilor şi familiilor, independent de valoarea de piaţă a muncii sau a proprietăţii lor; (2) prin limitarea insecurităţii pe calea sprijinirii indivizilor şi familiilor pentru a face faţă anumitor „contingenţe sociale” (de exemplu boală, bătrâneţe, şomaj) care altfel ar conduce la crize personale sau familiale; (3) garantând tuturor cetăţenilor, fără deosebire de status şi clasă, cele mai înalte standarde existente în cadrul unei game acceptate de servicii sociale” (Asa Briggs, 1961).

„esenţa statului bunăstării constă în existenţa unor standarde minime protejate de guvern în privinţa venitului, nutriţiei, sănătăţii, locuinţei şi educaţiei, asigurate fiecăriu cetăţean ca drept politic şi nu ca un act de caritate” (Wilenski, 1875).

Orice stat are o politică socială proprie, caracterizată prin anumite obiective specifice. Ceea ce apare nou în politica socială a societăţilor dezvoltate din ultimele 6-7 decenii, cu rădăcini chiar la sfârşitul secolului trecut, este plasarea bunăstării ca un obiectiv central.

După cel de-al II-lea Război Mondial, în Occidentul dezvoltat s-a lansat un nou concept în jurul căruia s-a constituit o întreagă literatură şi ideologie: statul bunăstării (welfare state). Deşi nou, conceptul se referea la un proces istoric început încă de la sfârşitul sec. XIX în ţările europene şi cele ale Americii de Nord, ţări intrate într-un ciclu rapid de dezvoltare industrială. Statul îşi modifică substanţial funcţiile sale. Datorită unor factori specifici, el îşi asumă funcţii în asigurarea bunăstării colective.Potrivit lui Pierson („Beyond the Welfare State: the new political economy of welfare”,1998, p. 15-97) statul bunăstării poate fi descris ca:

- produsul nevoilor generate de dezvoltarea societăţilor industriale;

- consecinţa mobilizării politice pentru a atinge cetăţenia deplină;

- rezultatul mobilizării industriale şi politice în contextul reformelor de tip Keynes

- rezultatul luptei între puterea politică şi democraţia socială şi puterile economice ale capitalului

Acest concept se referă la asigurarea întregii colectivităţi cu bunurile şi serviciile necesare realizării unui mod de viaţă considerat a fi normal la nivelul respectivei colectivităţi. Standardele normalităţii variază în funcţie de condiţiile respectivei colectivităţi (socio-culturale, climatice, de mediu etc.), de acumulările realizate în cadrul ei, cât şi la nivelul întregii umanităţi.