Protecția Specială a Copilului Lipsit Temporar sau Definitiv de Ocrotirea Părinților Săi

Noţiuni introductive

Interesul pentru copil ca fiind fiinţa umană cu drepturi depline este unul din principalele aporturi ale secolului XX la evoluţia umanităţii. Nimic mai firesc decât un secol pe care la începuturile sale Ellen Key îl anunţa ca fiind “secolul copilului”, decât numeroasele dezbateri şi discuţii referitoare la natura drepturilor ce trebuiau asociate copilului şi copilăriei.

A existat o unanimă recunoaştere a nevoii speciale de protecţie a copilului datorită vulnerabilităţii sale în raport cu societatea. Vulnerabilitatea a fost interpretată prioritar în legătură cu anumite incapacităţi, şi prin urmare, copilul a fost tratat mai curând ca obiect al actelor de caritate decât ca o fiinţă umană individuală, cu propriile sale drepturi. Elaborarea deciziilor cu privire la copil au fost luate de cele mai multe ori în absenţa copilului.

Problemele referitoare la copil au fost considerate în mod frecvent ca nepolitice, lipsind astfel din agenda deciziilor politice. În cea de-a doua jumătate a secolului XX a început să crească gradul de înţelegere al nevoilor psihologice ale copiilor şi de recunoaştere a copilăriei ca o valoare în sine. În acelaşi timp, a părut evident faptul că, uneori, interesul copilului este diferit de cel al protectorilor săi - mulţi copii fiind supuşi unor tratamente inacceptabile chiar în familiile lor .

Toate aceste constatări au exercitat presiuni pentru elaborarea unei convenţii care să plece de la nevoile reale şi specifice ale copilului şi să trateze independent drepturile copilului, mai curând decât să le includă în drepturile omului.

Elaborarea unei convenţii privind drepturile copilului venea să „stingă” vocile celor care considerau că a vorbi despre drepturile copilului este inutil şi chiar periculos pentru că înseamnă să tratezi copilul ca pe o categorie aparte a fiinţei umane.

În acelaşi timp, convenţia trebuia să contrazică acele păreri care susţineau că drepturile copilului au fost deja cuprinse în Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Politice şi Civile şi în Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, ambele adoptate de Naţiunile Unite în 1966.

Deşi elaborarea Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului a fost un proces îndelungat (aproximativ 10 ani), putem aprecia faptul că în forma sa finală Convenţia exprimă mai mult decât orice alt document, întregul spectru al drepturilor omului - civile, politice, economice, sociale şi culturale - şi prevede o dezvoltare completă a potenţialului copilului într-o atmosferă de libertate, demnitate şi justiţie .

Toate drepturile exprimate în Convenţie sunt importante şi necesare, se susţin reciproc fără să fie posibilă realizarea unei relaţii ierarhice.

În Convenţie, drepturile copilului sunt clare, concrete şi accesibile înţelegerii, iar prin aceasta este satisfăcută o primă condiţie în procesul respectării lor.

Situaţia copilului, în general, înregistrează evoluţii pozitive. Raportându-ne la cel puţin doi indicatori statistici majori, rata mortalităţii infantile şi mortalitatea maternă, putem observa o îmbunătăţire simţitoare a stării de sănătate a mamei şi copilului. S-au dezvoltat, de asemenea, serviciile medicale şi de sănătate destinate copiilor. Rămâne însă deschisă discuţia asupra accesului la aceste servicii, fară nici o discriminare determinată de localizarea geografică, mediul de rezidenţă, de apartenenţa la o clasă socială sau la o etnie.

Capitolul 1

Principiile ocrotirii copilului

1.1 Principii prevăzute de Codul familiei

Reglementarea ocrotirii minorului prin părinţii săi se bazează, după părerea doctrinarilor, pe următoarele principii :

1) Potrivit art. 97 alin. 2 din C. fam. , părinţii trebuie să exercite drepturile şi să îndeplinească îndatoririle părinteşti numai în interesul minorului. Părinţii au drepturi şi îndatoriri faţă de copilul lor minor, pe primul plan situându-se îndatoririle părinteşti, căci drepturile sunt recunoscute în vederea îndeplinirii îndatoririlor. Consacrând acest principiu legiuitorul creează o importantă garanţie juridică menită să prevină ca ocrotirea părintească să nu fie deturnată de către părinţi de la finalitatea ei în vederea utilizării sale în propriile lor interese şi să asigure protejarea eficientă a intereselor minorului împotriva unor eventuale abuzuri ale părinţilor.

Cât priveşte expresia „interes al copilului minor", aceasta semni¬fică, pe de o parte, un interes obştesc care se reflectă în modul cum tre¬buie să fie crescuţi şi educaţi copiii de către părinţi, iar pe de altă parte, include un interes personal concret al minorului . Instanţele judiciare au apreciat că noţiunea de „interes al minorului" se defineşte prin prisma obligaţiei legale a părinţilor de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea sa fizică, morală şi intelectuală; aprecierea interesu¬lui minorului se va face în cadrul dispoziţiilor legale.

Uneori însăşi legea face precizări cu privire la conţinutul concret al noţiunii de „interes al copilului minor".

Din coroborarea art. 101 şi 108 din C. fam. cu prevederile din Cap. VII al Lg. nr. 272/ 2004 rezultă că exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti se fac sub îndrumarea şi controlul efectiv şi continuu al autorităţilor abilitate în scopul asigurării unei cât mai depline ocrotiri a minorului. Acest principiu constituie de asemenea, o garanţie că exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti se fac numai în interesul minorului.

2) Un alt principiu al ocrotirii părinteşti este consacrat prin art. 106 din C. fam. care dispune: „Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui în afară de dreptul de moştenire şi la întreţinere". Este principiul independenţei patrimoniale a minorului şi a părinţilor săi; el priveşte exercitarea drep¬turilor şi îndatoririlor părinteşti referitoare la bunurile copilului minor şi constituie un mijloc juridic de asigurare a intereselor patrimoniale ale acestuia din urmă.

3) Din reglementările legale ale ocrotirii părinteşti se desprinde, ca principiu al acesteia, asimilarea condiţiei juridice a copilului din afara căsătoriei cu aceea a copilului firesc (art 63 C. fam.). Ocrotirea părinteasca are acelaşi conţinut pentru copilul din afara căsătoriei ca şi pentru copilul din căsătorie, pentru adoptat ca şi pentru copilul firesc: drepturile şi îndatoririle părinţilor sunt aceleaşi indiferent din ce categorie de copii face parte minorul, conform art. 97 C. fam.

4) Codul familiei consacră principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti. Art. 97 alin. 1 dispune în acest sens că „ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi". De asemenea, art. 1 alin. 3 prevede că „în relaţiile dintre soţi precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărba¬tul şi femeia au drepturi egale.