Religia și Societatea între Secularizare și Reconciliere

Introducere

Religia şi societatea sunt două noţiuni care prin asocierea lor creează o dilemă. Aceea de a provoca o dramă a soluţionării. Conflictul e de natură să stârnească şi să amplifice numeroase controverse. Ieşirea din acest scandal frizează uneori pasienţele teologale. Pe ridicolul impasului se aşterne discursul neputinţei. Aceasta este incapacitatea omului de a îngemăna durabil părţile aflate în dezacord. Ceea ce poate face totuşi el, este să transforme un scandal al surzilor, o zarvă încrâncenată şi o dificultate de comunicare într-o autoculpabilizare. Singura modalitate creştină de a ieşi din criză este spovedania. Însă când criza e de proporţii, spovedania personală se dovedeşte a fi insuficientă. Nu e destul să-ţi mărturiseşti păcatele când lestul înaintaşilor tăi a instigat resurse umane care s-au dovedit nu doar creative, ci adeseori nimicitoare. Nu e salvatoare nici o căinţă revitalizantă, când balastul rămas de generaţii a declanşat energii şi aptitudini care au reconfigurat fundamental ordinea existenţei. De asemenea, nici din partea societăţii nu e suficientă destăinuirea metehnelor, deoarece noua ordine pe care a înfăptuit-o, a adus şi multă mizerie şi nedreptate în care continuă să trăiască o mulţime de oameni. Mai mult decât recunoaşterea greşelilor e îndreptarea lor, sau cel puţin încercarea de a le ameliora. Ori trebuie să recunoaştem că dacă refacerea unităţii Bisericii e atât de dificilă, cu mult mai greu va fi reconcilierea cu o societate secularizată. Însă niciodată imposibil!

În această lucrare de dizertaţie, îmi propun să tratez problema secularizării societăţii, însă dintr-o altă perspectivă decât cea clasică. Aceasta ar fi însemnat să subordonez intereselor polemice ale Bisericii motivele înstrăinării oamenilor faţă de valorile religioase şi deci să am o atitudine critică aproape exclusiv faţă de fenomenele secularizante. O asemenea poziţie este astăzi total intempestivă şi riscă să devină orbitoare faţă de inadvertenţele şi erorile ecleziale. Unei poziţii apologetice, voi prefera o atitudine lucidă, limpede şi clară, nepărtinitoare faţă de religie. De asemenea, tendinţa generală a lucrării va fi de a examina direcţiile secularizării societăţii, pentru a căuta posibilităţi de convergenţă a Bisericii cu lumea şi nu de a găsi şi inventa erori şi deficienţe ale acesteia. De aceea, de-a lungul lucrării nu voi ezita să am o atitudine critică faţă de Biserică dacă va fi cazul şi unde va fi cazul. Iar aceste poziţii vor urmării nevoia de a recunoaşte abaterile şi mai ales de a le corecta.

Primul capitol: „Modernizarea şi secularizarea gândirii, cunoaşterii şi puterii umane”, va fi structurat după cele trei puteri bisericeşti, învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare. După o scurtă precizare, lucrarea va avea ca scop, investigarea procesului de separare, individualizare, emancipare şi progres al fiecărei demnităţi umane, ca dorinţă legitimă spre diversitate şi pluralism. O Biserică, ce nu şi-a rezolvat nici astăzi rolul şi importanţa laicatului în societate este somată să-şi rezolve inapetenţele orizontale înainte de a traversa ascensiunea verticală spre împărăţia cerurilor. Această „indigestie spirituală”, este radiografiată în trei subcapitole: al gândirii, al cunoaşterii şi al puterii, planuri fără de care nu se poate zidi nici o teologie consistentă şi mai ales nu se poate realiza nici o convergenţă serioasă cu societatea seculară.

Capitolul al doilea, „Experienţa Bisericii între tradiţionalism şi nevoia de reformă”, prezintă patru subcapitole:

1. Excurs despre o pastoraţie negativă, ca prolegomenă pentru o teologie actualizată

2. Consecinţele antropologice ale primei secularizări

3. Legitimitatea duhovnicească în evaluarea religiilor, a ştiinţelor exacte şi a culturii profane

4. Repere pe itinerariul marii secularizări

După o digresiune ce are rolul de a îmbina stilistic angoasele eticului şi ale esteticului, ale vechiului şi ale noului, ale paraliziei spirituale şi ale inovaţiei abile, ale muzicalităţii şi ale dezacordului, într-o „simfonie discordantă” a refuzului paternităţii divine; sunt prezentate într-o teologie a crucii şi prin dihotomia iluminare – iluminism, consecinţele acestei prime trepte a secularizării şi premisele autonomizarea omului. Subcapitolul al treilea va urmări să măsoare gândurile deopotrivă, duhovniceşti şi raţionale, înţelepte şi talentate, insipide şi captivante, printr-o imposibilă evaluare a ştiinţelor, a unor idei religioase diferite de cea europeană, dar cu audienţă crescândă în emisfera vestică şi care au declanşat o nevoie aproape irealizabilă de unitate. În ultimul subcapitol, vor fi prezentate cu numeroase exemple şi referinţe istorice conflictele ce au făcut ca marea separare politică, ştiinţifică şi filosofică a statului de religie şi a societăţii de Biserică să se radicalizeze. Totodată, veacul XX şi episoadele nefericitelor conflagraţii mondiale vor face ca atitudinea belicoasă a celor doi poli de gravitaţie a umanului, lumea „profană” şi cea „sacră”, să caute pace şi căi paşnice de dialog.

Al treilea capitol, prezintă încercări şi mai ales ridică cerinţa de reconciliere a Bisericilor şi a societăţii cu Biserica, din ordinea naturală în ordinea harului. Aceste deziderate nu vor putea fi niciodată înfăptuite fără o preocupare constantă şi consecventă a Bisericii pentru recunoaşterea şi articularea celor două mari exigenţe ale ei: identitatea şi inteligibilitatea. În primul subcapitol, va fi reevaluată tema mesajului creştin din perspectivă modernă pornind de la dogma Sfintei Treimi, ca model suprem de comuniune sobornicească şi de slujire în şi prin iubire. Pentru aceasta este nevoie atât de rugăciune cât şi de reformă interioară, dar şi de o civilizaţie a dialogului destins şi necrispat, pentru ca omul să poată ieşi schimbat la faţă din toate experienţele de inginerie „psihologice”, „socio-afective”, „educative” şi „spirituale”. Ultimul subcapitol, se doreşte o încercare îndrăzneaţă de a sugera câteva soluţii, pornind şi folosind ceea ce s-a realizat bun şi constructiv prin care să se încurajeze libertatea de gândire, de vorbire, de mişcare şi de trăire, menţinând adevărul în iubire.