Rolul Familiei privind Integrarea Copilului în Societate

Introducere

Familia este instituţia în care se formează, se construieşte personalitatea; copilul va deveni un viitor adult cu sau fără inhibiţii, iar copilul va învăţa să comunice asertiv sau nu, va căpăta încredere în sine sau nu, va învăţa să fie suspicios sau să aibă încredere în sine. La această vârstă se va şlefui OMUL.

Astfel, părinţii sunt cei care modelează personalitatea copilului, îi oferă modele şi anume repere. Aşa cum partenerii de viaţă vor comunica între ei, la fel va comunica şi copilul cu părinţii săi; aşa cum un părinte va relaţiona cu copilul în acelaşi fel va relaţiona şi copilul cu părintele său.

Generic vorbind, copilul este oglinda părintelui. Modul în care vorbim, ne mişcăm va fi imitat de către copil. Fără să vrea părintele mută reperele prea aproape sau prea departe în drumul firesc al copilului său. De aceea este foarte important ca părinţii să conştientizeze modul în care comunică cu ceilalţi şi cu proprii copii, să înveţe să-şi îmbunătăţească capacitatea de relaţionare şi comunicare şi să înveţe să comunice asertiv cu copiii lor, indiferent de vârstă.

În ultimul deceniu, casătoria şi familia au suferit schimbări fără precedent. Toate acestea s-au desfăşurat într-un ritm rapid. Relaţiile dintre sexe au luat forme noi, de asemenea atitudinile cu privire la comportamentul adecvat al bărbatului şi al femeii, divorţul, mărimea familiei şi multe alte probleme în legătură cu familia. În acelaşi timp, s-a transformat întreaga noastră societate, ceea ce a afectat relaţiile familiale şi căsătoria, în special, prin schimbările survenite în economie, educaţie, medicină şi cultură etc.

În acest context, o serie de simptome ale disfuncţionalităţii familiale au apărut ca relevante pentru starea de criză familială. Dintre acestea cele mai importante sunt conflictul conjugal, violenţa familială, abandonul copilului, divorţul emoţional sincron cu infidelitatea uni- sau bilaterală, abnormalizarea rolurilor în raporturile părinţi-copii prin exercitarea defectuoasă a rolurilor parentale, creşterea riscului de fragilizare în dezvoltarea psiho-comportamentală a copiilor, ca urmare a confruntărilor lor cu părinţii multipli sau prin abandon, deresponsabilizare, nesupraveghere, etc.

În perioada dictaturii, ca urmare a unei legislaţii abusive care a vizat problematica divorţului, a interzicerii avorturilor, concomitent cu absenţa şi interzicerea utilizării măsurilor şi mijloacelor contraceptive, precum şi pe fondul unei progresive deteriorări a nivelului de viaţă şi a condiţiilor materiale, familia a fost supusă unui stres de dezvoltare, unor restricţii care i-au crescut anxietatea şi i-au zdruncinat stabilitatea emoţională şi liberul arbitru.

În consecinţă, au apărut reacţii nevrotice familiale şi comportamentale aberante de tip familial ale căror consecinţe se menţin şi se amplifică în perioada de tranziţie pe care o traversăm.

Constelaţia de simptome familiale ale tranziţiei circumscrie:

- sentimentul acut al insecurităţii economico-sociale cu creşterea anxietăţii de relaţie, a suspiciunii şi conflictualităţii familiale, a dimensiunii autocontrolului vieţii instinctuale şi agresivitatea ca formă de expresie a creşterii nivelului de tensiune a pulsiunilor sexuale. În directă legătură cu acestea, fenomenul violului şi al abuzului sexual asupra copiilor au inceput să se manifeste ca o tristă realitate în etapa actuală. O influenţă nefastă o exercită şi impactul cu sursele de informare de tip pornografic pătrunse haotic şi adesea fără discernământ pe piaţa liberă

- o oarecare rezistenţă psihologică a femeilor de peste 30 ani şi a cuplurilor, în general ca urmare a unor carenţe educaţionale şi inerţii psihologice, fără de utilizarea mijloacelor contraceptive, practicându-se, îngrijorător de abuziv, avorturile;

- neînţelegerile familiale, tensiuni şi disfuncţii ale cuplului tânăr, a cărui durată de viaţă este în scădere

- preferarea de către tot mai multe cupluri tinere a fenomenului convieţuirii sub formă nelegiferată – uniuni libere – în cadrul cărora nivelul comunicării afectiv-sexuale este crescut, dar cu respingere a funcţiei de procreare, în actuala etapă copiii nefiind doriţi de către cei mai mulţi dintre ei. De altfel, dificultăţile materiale cu care se confruntătinerii, în general, le diminuează aşteptările, încrederea şi speranţa în legătură cu viaţa de familie.

- cuplurile de vârstă medie, de obicei familii cu 1-3 copii, prezintă o tendinţă fortuită de deresponsabilizare faţă de vârstnici (familiile de origine, raporturile cu acestea fiind resimţite tot mai frecvent ca împovărătoare şi tensive)

O problemă specială şi delicată prin consecinţele viitoare par să ridice raporturile părinţilor cu adolescenţii. Conform unei mentalităţi educaţionale specifice poporului roman, părinţii îşi orientează, susţin şi fac eforturi materiale deosebite pentru a asigura un nivel de şcolarizare şi culturalizare înalt, aspiraţia către o pregătire universitară fiind unanim exprimată şi resimţită ca un factor de autorealizare deplină. Acestei mentalităţi tradiţionale i se opune, actualmente, o atitudine pragmatică a adolescenţilor, adaptată noilor condiţii economice şi spectrul şomajului, care devalorizează pregătirea cultural-informaţională, aceştia trăiesc iluzia posibilităţii unei reuşite facile prin învăţarea doar a unor strategii de orientare socială inteligentă, speculativă, cu efort productiv propriu minim şi cu un efect material maxim.

Această concepţie a tinerilor, nutrită de eşecul material maxim al eforturilor lor de pregătire culturală susţinute, are drept consecinţă fie o pregătire superficială şi o prăbuşire a aspiraţiilor profesionale şi familiale, ceea ce într-o primă etapă şi corelat cu absenţa locurilor de muncă, îi face pe tineri dependenţi de familie, fie, în cazuri limitate, îi conduce la abandonarea timpurie a studiilor şi antrenarea lor într-unele din activităţile confuse şi nu de puţine ori cu impact antisocial.