Sărăcia

Acest proiect studiază rolul pe care îl au instituţiile din România în combaterea /în favorizarea marginalizării şi excluziunii sociale a unui segment de populaţie aflat în stare de sărăcie. Cu siguranţă, excluziunea şi sărăcia nu sunt echivalente. E posibil să fii sărac, dar nu exclus şi, în mod similar, nu toţi excluşii sunt săraci, chiar dacă toate cercetările şi studiile certifică existenţa unei arii extinse în care săracii şi excluşii coincide.

1. DEFINIŢII

Instituţia - este o organizaţie (de stat) care desfăşoară activităţi cu caracter social, cultural, administrativ, economic; este o formă de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate.

În domeniul asistenţei sociale institutiile sunt infiinţate şi organizate ca unităţi specializate, publice sau private. Instituţiile de asistenţă socială asigură protectie, ocrotire, gazduire, ingrijire, activităţi de recuperare si reintegrare socială pentru copii, persoane cu handicap, persoane varstnice, personae defavorizate, si alte categorii de persoane, in functie de nevoile lor specifice. Aceste institutii au obligatia să respecte criteriile minime de organizare şi funcţionare, care se aprobă prin hotărâre de Guvern. Institutiile publice de asistenţă socială, finanţate parţial sau total de la bugetul de stat, se infiinţeaza prin hotarare a guvernului, iar cele finatate de la bugetul judetean sau de la bugetele locale, prin hotarare a consiliului judeţean sau local.

Sărăcia - reprezintă lipsa resurselor financiare necesare unei vieţi normale, la nivelul standardelor existente în respectiva colectivitate. Sărăcia poate avea multiple urmări negative, dintre care cele mai importante sunt:

- Excluziunea socială, adică plasarea unei persoane în afara formelor normale de viaţă socială, ca rezultat al unor privaţiuni multiple, cu şanse reduse de reinserţie într-o viaţă socială normală. Rezultat al discriminărilor, lipsei de oportunităţi, cumulării de privaţiuni, degradării/ nedezvoltării capacităţilor de funcţionare socială normală sau al unui stil de viaţă individual sau colectiv care marginalizează.

- Marginalizarea socială, termen folosit în mare cu acelaşi conţinut ca şi excluziunea socială, referindu-se la poziţia unor persoane/ grupuri în afara (la ‚marginea’) vieţii sociale ‚normale’ a comunităţii. În ultimii ani el tinde să fie chiar înlocuit de acesta din urmă, care accentuează mai mult responsabilitatea colectivă pentru starea de marginalizare/ excluziune.

2. PERSOANELE CU RISC RIDICAT DE SĂRĂCIE

- Familiile cu mulţi copii (3 sau mai mulţi copii) reprezintă grupul care este pe departe cel mai afectat de sărăcie, inclusiv de sărăcia severă;

- Ţăranii şi lucrătorii pe cont propriu şi şomerii;

- Copiii şi tinerii în una din următoarele situaţii:

- abandonaţi, în instituţii, în familii de plasament sau pur şi simplu în stradă, cu dificultăţi accentuate de dezvoltare normală şi de inserţie în viaţa adultă;

- neglijaţi sever/ abuzaţi, victime ale violenţei, chiar a exploatării, în propria familie;

- trăind în condiţii de sărăcie extremă, cu deficite masive de dezvoltare normală;

- Familii ai căror membri se confruntă cu şomaj cronic, lipsa oportunităţilor de ocupare, trăind adesea în locuinţe improvizate sau mizere;

- Femei victime ale violenţei domestice; victime ale traficului de persoane şi exploatării sexuale, lipsite de accesul la o locuinţă minimă şi la oportunităţi de ocupare normală;

- Comunităţi/ zone căzute economic, cu resurse marginale de venit din activităţi economice;

- Populaţia romă săracă.

3. FORME DE EXCLUZIUNE / MARGINALIZARE

Excluziunea de la educaţie

Educaţia nu este doar un drept fundamental, ci şi un instrument de promovare a incluziunii sociale. Deşi, din punct de vedere instituţional, reforma învăţământului în România a dezvoltat un sistem educaţional adaptat standardelor europene, domeniul educaţiei a fost direct afectat, în ultimii ani, atât de menţinerea unei subfinanţări cronice (procentul de 4% din PIB prevăzut pentru învăţământ nefiind atins niciodată după revoluţie, cheltuielile publice pentru educaţie variind între 3–3,6%, dintr-un PIB în scădere), cât şi de efectul unor fenomene sociale de dezorganizare. Consecinţele subfinanţării se regăsesc în dotarea precară şi nivelul scăzut de salarizare al cadrelor didactice, stadiul avansat de degradare al multor unităţi de învăţământ, calitatea scăzută a procesului de învăţământ. Provenienţa dintr-o familie cu mulţi copii sau cumulând diferite alte dificultăţi are un efect determinant asupra nivelului de educaţie atins de copii. Cu cât copilul provine dintr-un mediu socioeconomic mai defavorizat, cu atât şansele sale de a accede la niveluri superioare de educaţie sunt mai scăzute. pe piaţa muncii după absolvirea învăţământului la acest nivel. Eforturile de adecvare a conţinutului învăţământului şi a pregătirii profesionale dobândite în şcoală la cerinţele economiei au fost estompate şi de instabilitatea mediului economic şi al pieţei muncii. În situaţia cea mai gravă se găsesc absolvenţii învăţământului obligatoriu (primar şi gimnazial) şi cei ai

învăţământului secundar liceal sau profesional, în special cei din mediul rural.Dacă în 1990 procentul elevilor din şcoli secundare tehnice era de 85% din totalul elevilor din educaţia secundară, în anul 1999 ponderea acestora a scăzut la 62,3%, reflectând lipsa cererii de forţă de muncă cu pregătire medie. Se prefigurează, astfel, riscul polarizării generaţiei tinere în două segmente: cei care urmează şi finalizează învăţământul superior asigurându-şi integrarea socială şi profesională şi cei care nu pot urma o formă de învăţământ secundar, pe care să o finalizeze cu o specializare profesională, sau nu termină nici măcar învăţământul primar şi gimnazial. La nivelul învăţământului secundar (inclusiv cel profesional) rata de cuprindere a cunoscut scăderea cea mai accentuată dintre toate formele de învăţământ, cei mai defavorizaţi fiind elevii din mediul rural, care, din cauza costurilor educaţionale prea ridicate pe care le-ar implica continuarea şcolii – de multe ori, într-o altă localitate decât cea de provenienţă – întrerup studiile după învăţământul obligatoriu. Proporţia tinerilor care nu reuşesc să obţină o altă diplomă în afara celei de capacitate se plasează în jurul a 15–16 % dintr-o generaţie. Date la nivelul anului 2015 arată că 16,8% (30,0% în rural) din generaţia de vârstă 19–25 ani au întrerupt studiile la terminarea celor 8 clase. Îngrijorător este faptul că aceste ponderi au crescut faţă de situaţia specifică generaţiei 26–35 ani, în rândul căreia au încheiat procesul educaţional la terminarea clasei a 8-a doar 7,3% la nivel naţional (respectiv 11,5%, în rural).