Scoală și cultură

Ca ramura a sociologiei, sociologia culturii are functii proprii, explorand, prezentand, explicand si analizand fenomenele si procesele culturale ce au loc in societate, patrunzand in esenta lor, descifrand cauzele si legitatile care determina dinamica acestor procese, tendintele lor de dezvoltare, examinand critic contradictii ce le-ar devia sensul si propunand solutii optime necesare factorilor de decizie.

Preocuparile sociologiei culturii sunt dirijate in directia examinarii esentei si specificului culturii, a conditionarii sociale a acesteia, a tipurilor de cultura si a caracteristicilor diverselor tipuri de cultura, a difuzarii culturii, a aparitiei, dezvoltarii si dezintegrarii culturilor, a relatiei culturii cu alte sfere ale socialului etc.

Constituirea sociologiei culturii ca disciplina specializata a fost urmata de aparitia unor ramuri ale sale, care studiaza cu precadere unul sau altul din domeniile culturii : sociologia artelor, sociologia literaturii, sociologia invatamantului, sociologia stiintei, sociologia comunicatiilor de masa etc.

I. SOCIOLOGIA EDUCATIEI – SFERA A SOCIOLOGIEI CULTURII

Educatia, ca proces cultural. „ Societatea scolarizata sau modelul scolar generalizat”

Educatia este termenul generic prin care denumim toate tipurile de actiuni de socializare exercitate asupra indivizilor in decursul vietii. Socializarea reprezinta procesul de transmitere a culturii sociale de la o generatie la alta. Acest proces se desfasoara in familie, in mediul diferitelor grupuri umane, in mediul institutiilor societatii, in raporturi active cu operele si valorile culturii etc.

Invatamantul se refera numai la acea parte a educatiei care este institutionalizata riguros si se exercita doar asupra unei perioade din viata indivizilor. Indivizii sunt formati, educati, nu oricum, ci in conformitate cu un tip de cultura, care este cultura clasei lor de origine sau de destinatie (daca, in cursul vietii, isi schimba clasa de origine). Schematizand, sistemul de invatamant ne apare ca sistem de mijlocire a relatiilor dintre structura sociala, cultura si sistemul productiei.

Sistemul de invatamant poate fi considerat „ subsistem institutional al sistemului social..., care verifica trasaturile sistemelor dinamice si deschise : caracter integral, nonsumativ, fluxuri interne si externe, putinta de organizare si autoorganizare, capacitate de analiza activa si retroactiva a semnalelor exterioare, supunerea la principiul de echifinalitate etc”. Intelegandu-l ca sistem, toti cercetatorii opereaza cu conceptele de structura orizontala si structura verticala a invatamantului.

Structura verticala desemneaza nivelurile de organizare ierarhica a sistemului de invatamant dupa criteriul complexitatii si specializarii informatiei transmise in procesele de instruire.

Structura orizontala este data de diferite tipuri de scoli postgimnaziale accesibile celor care-si asuma cariera scolara intr-o forma sau alta.

Principiul sistemicitatii impune realizarea unei relatii de echilibru intre structurile orizontale si cele verticale ale sistemului de invatamant. Aceasta permite evitarea dezechilibrelor structurale sub forma acelei „duble rupturi” a structurii sistemului:

a) cea orizontala ( exprimata empiric prin parasirea scolii de catre mase mari de indivizi inainte de a primi o calificare expresa) ;

b) cea verticala ( marcata de o specializare prea accentuata, mai alesin domeniul tehnic), ceea ce ar duce la un dezechilibru intre iesirile sistemului de invatamant si nevoile reale de educatie ale societatii.

Functiile invatamantului

Invatamantul indeplineste functii generale, proprii oricarui proces educativ. Ca atare, invatamantul continua exercitarea unei functii de socializare a elevilor in raport cu o cultura sociala data. Printr-o astfel de functie se actioneaza in directia socializarii si, deci, generalizarii valorilor clasei muncitoare la toti membrii societatii. Astfel, invatamantul are, prin excelenta, semnificatia unei sfere a culturii, context in care el poate fi inteles ca „ proces de initiere” de catre societate a membrilor sai in modelele de comportament acceptate de catre societate. Altfel spus, prin functia socializatoare care continua sa se exercite la nivelul sistemului de invatamant ( considerat, de altfel, socializare secundara), indivizii invata „tipurile de comportament” abrobate de catre societate.

O alta functie a invatamantului este aceea de a induce o puternica mobilitate a structurilor sociale ale societatii. Totodata, sistemul de invatamant poate oferi individului tipuri de experiente „intr-o gama mai larga de roluri de adulti si intr-un cadru mai putin emotional” decat o face alt sistem de educatie ( familia, de exemplu ). Prin aceasta, scoala indeplineste, asa cum arata autorul P. W. Musgrave, The Sociology of Education, o importanta functie de „deschidere a lumii pentru copil”. Totodata, scoala asigura trecerea de la copilarie la statutul de adult printr-un proces tipic pe care sociologul englez il denumeste „ controlul adolescentului”. Scoala il initiaza pe copil in modele de autoritate, de conformare la reguli, de colaborare transmitandu-i o astfel, acel tip de cultura ce poate fi considerata cultura social – pragmatica. Desigur, un sistem de invatamant transmite un sistem de valori admis de societate. Acesta este sistemul valorilor nationale, acele valori care asigura coerenta si consensul intregii societati. Sistemul de invatamant contribuie la transmiterea lor in asa fel incat societatea sa isi poata reproduce configuratia axiologica proprie ei. Putem spune ca intregul sistem de educatie este conceput in perspectiva unei orientari spre inovatie si transformare. Cu cat sistemul va fi mai inovator, cu atat va fi mai bine integrat, in raport cu partile si in raport cu obiectivele sale sau in sistemul social in ansamblu.

Una dintre functiile educatiei este aceea de a realiza integrarea sociala a membrilor societatii. In general putem aprecia ca acele societati care au un sistem educational destul de bun reusesc sa integreze social membrii societatii, inca din prima lor perioada din viata.