Sisteme de asistență socială în UE

1. Sistemul de asistenta sociala

1.1. Concepte de bază privind asistenta socială

Sistemul de asisteta sociala reprezinta totalitatea institutiilor si a organizatiilor cu functii sociale, a programelor si serviciilor de natura sociala, a prestatiilor si interventiilor concrete din partea specialistilor, acordate persoanelor aflate in dificultate, precum si cadrul legislativ pe care se fundamenteaza acestea.

Sistemele nationale de asistenta sociala au elemente structurale comune, dar evolutia lor difera in functie de anumiti factori specifici ai statelor in care functioneaza, ceea ce echivaleaza practic cu imposibilitatea importarii sistemelor de asistenta sociala de la o societate la alta. „Datorita accentului pus pe interventii in anumite situatii concrete, asistenta sociala este o profesie, poate mai mult ca oricare alta, conturate de numeroasele sale contexte-materiale, sociale, politice, economice si culturale.”

Termenul de politici sociale se referă la activităţile desfăşurate prin intermediul statului (strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea individului, familiei sau comunităţii într-o societate.

Evident, politicile sociale europene sunt acelea promovate de către Uniunea Europeană ca instituţie suprastatală, dar şi cele promovate de fiecare dintre statele Europei, cel mai adesea numite în literatura de specialitate «state ale bunăstării sociale».

Pierson distinge trei tipuri de bunăstare :

- bunăstarea socială – furnizarea sau primirea colectivă a bunăstării;

- bunăstarea economică – bunăstarea asigurată prin intermediul mecanismelor pieţei sau ale economiei oficiale;

- bunăstarea de stat – asigurarea bunăstării sociale prin intermediul statului.

Statul bunăstării desemnează statul capitalist de după cel de-al II-lea război mondial, care s-a constituit într-o modalitate specifică de guvernare pe baza consensului social, prin îmbinarea eficienţei sistemului economiei de piaţă cu solidaritatea socială şi umanismul politicilor sociale redistributive.

Nicholas Barr considera că există trei probleme care generează complicaţii în cazul termenului de stat al bunăstării :

- Prima problemă – bunăstarea indivizilor derivă şi din alte surse decât statul. Barr enumeră pe lângă stat:

- piaţa, care furnizează bunăstare «ocupaţională» prin intermediul veniturilor primare;

- acumulările individuale, care, prin intermediul asigurărilor individuale private şi economiilor furnizează bunăstare;

- bunăstarea voluntară, pe care o plasează atât în organizaţiile voluntare, cât şi în familie.

- Modalităţile de furnizare a bunăstării sunt, de asemenea, multiple. Există servicii şi beneficii care satisfac nevoile indivizilor, deci le furnizează bunăstare, finanţate si produse de către stat, dar pot fi finanţate de către stat şi produse de/prin sectorul privat;

- Limitele, «graniţele» statului bunăstării nu sunt clar definite.

Bazat pe principiul subsidiarităţii, sistemul de protecţie socială are ca obiectiv satisfacerea nevoilor minimale ale fiecărui cetăţean. Aceasta presupune atât complementaritatea măsurilor de protecţie între piaţă, familie, comunitate, instituţii comunitare caritabile, stat şi, în ultima vreme, instituţii supranaţionale (Uniunea Europeană), sau internaţionale (FMI, Banca Mondială) cât şi o coerenţă şi complementaritate între instituţiile statului, pe axa central-local, în furnizarea serviciilor sociale şi între Uniunea Europeană şi guvernul din fiecare stat membru.

Se poate vorbi, deci de două tipuri de subsidiaritate:

a) pe orizontală, în privinţa relaţiei piaţă- familie – comunitate – stat. După stat, putem adăuga şi instituţiile transnaţionale, care intervin indirect, prin influenţarea pieţei, a organizaţiilor societăţii civile şi statului, dar care în situaţii de calamităţi naturale, războaie, intervin direct.

b) Pe verticală, în privinţa instituţiilor implicate: nivel comunitar – naţional- regional – local.

Rolul statului în această “ecuaţie” a subsidiarităţii este acela de a prelua, ca o ultimă “plasă de siguranţă”, pe cei care “scapă” plaselor de protecţie ale celorlalte instituţii amintite. Aceasta face ca toate segmentele sociale, toţi indivizii să fie protejaţi şi să atingă, în virtutea drepturilor lor de cetăţeni, cel puţin un nivel minim de satisfacere a nevoilor.

Există mai multe tipuri de beneficii de tip social :

a) în funcţie de natura beneficiului:

- beneficii în bani – formează sistemul de securitate socială;

- beneficii în natură – în bunuri sau servicii.

b) în funcţie de natura dreptului de a beneficia:

- beneficiile contributorii – cele acordate doar pe baza unei contribuţii anterioare a beneficiarului la un fond anume ( pensiile, ajutorul de şomaj, asigurări pentru accidente de muncă, asigurări de sănătate). Ele se numesc în general asigurări sociale;

- beneficii necontributorii – cele acordate fără plata unei contribuţii prealabile şi se acordă de la bugetul de stat pe baza drepturilor de cetăţean. Unele se acordă tuturor cetăţenilor şi sunt beneficii universale (educaţia gratuită, alocaţia pentru copii, servicii medicale de urgenţă care sunt gratuite) sau asistenţă socială – beneficiul se acordă tuturor indivizilor aflaţi în situaţii de risc (ajutor social pentru cei săraci, burse sociale pentru studenţi, forme de ajutorare a persoanelor cu handicap).