Sociologia educației familiare

VALORI ŞI ATITUDINI

„O valoare este o credinţă durabilă că un mod de existenţă este din punct de vedere personal şi social preferabil opusului său” , scrie M. Rokeach, distingînd între valori terminale corespunzătoare finalităţilor vieţii (fericirea, înţelepciunea, pacea) şi valori instrumentale care se referă la mijloacele (moduri de a fi sau de a acţiona) utilizate pentru a atinge un scop. Ele se constituie în valori educative atunci cînd orientează sau sprijină acţiunea educativă.

După B. Terrisse şi S. Trottier , valorile educative sînt tridimensionale: o dimensiune cognitivă – întrucît presupun un ansamblu de cunoştiinţe cu caracter normativ, rezultate din experienţa anterioară; o dimensiune afectivă – implică o ierarhie şi ataşamentul diferenţiat pentru un mod sau altul de existenţă; o dimensiune conativă – care face ca valoarea să îndeplinească o funcţie de ghid al acţiunii.

P.Durning, defineşte conceptul „atitudine educativă” pe baza cunoscutei definiţii a lui Allport, ca „stare mentală şi neurofiziologică, constituită în experienţă, care exercită o influenţă dinamică asupra individului, pregătindu-l să reacţioneze într-un mod particular la un anumit număr de obiecte şi situaţii” . Foarte mulţi autori utilizează noţiunea „atitudine educativă” într-o accepţiune foarte apropiată de aceea a termenului „valoare”, întrucît posedă aceleaşi trei dimensiuni :

• evaluativă („cred că e bine sau cred că e rău”)

• afectivă („îmi place sau nu-mi place”)

• conativă („vreau sau nu vreau să fac aceasta”)

Nu toate familiile sînt orientate de aceleaşi valori şi atitudini educative. Diversitatea rezultă din structura socială: apartenenţa socio-profesională (clase inferioare, populare, muncitoreşti, defavorizare), nivelul de instruire (nivelul diplomei), mediul de rezidenţă (rural sau urban) influenţează orientarea educativă a părinţilor.

Părinţii aparţinînd unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor lor valori diferite: în clasele mijlocii şi superioare sînt valorizate autonomia şi stăpînirea de sine, imaginaţia şi creativitatea, în timp ce în clasele populare accentul este pus pe ordine, curăţenie, obedienţă, respect al vîrstei şi al regulii exterioare, respectabilitate, capacitatea de a evita problemele.

Melvin L.Kohn observă că bărbaţii cu un statut ocupaţional ridicat, a căror profesie implică manipularea semnelor şi simbolurilor, iniţiativă şi efort personal în vederea promovării, evaluează activitatea profesională în funcţie de caracteristici intrinseci cum sînt gradul de libertate pe care îl oferă, gradul de interes, posibilităţile de

manifestare a calităţilor personale etc. Dimpotrivă, bărbaţii cu un statut ocupaţional

scăzut, a căror activitate profesională presupune manipularea lucrurilor şi executarea unor sarcini repetitive, rutiniere, controlate din exterior, au tendinţa de a aprecia mai mult caracteristicile extrinseci, respectiv nivelul salarizării, gradul de securitate, beneficiile marginale, orarul de muncă, colegii şi şefii.

Cu cît este mai înalt statutul ocupaţional, cu atît este apreciată mai mult autonomia copilului; cu cît statutul este mai scăzut, cu atît mai mare este accentul pus pe conformitate, pe obedienţa absolută în raport cu părinţii şi cu litera legii.

Dependenţa valorilor educative de categoria socio-profesională a părinţilor trebuie nuanţată. Kohn notează că mamele aparţinînd categoriilor inferioare ale căror aspiraţii şcolare şi profesionale înalte au fost stopate dintr-un motiv sau altul (cazul mamelor care întrerup cariera profesională după căsătorie sau după naşterea copiilor) optează pentru valori educative atipice categoriei căreia le aparţin, pentru multe dintre ele, ascensiunea copilului reprezintă o posibilitate de a recupera statutul pe care ele însele l-au pierdut. Condiţiile economice sînt necesare, dar nu suficiente în determinarea atitudinii temporale şi a valorilor educative.

În unele familii aparţinînd claselor populare, „ordinea morală domestică” orientată către respectabilitate face din copil un reprezentant al grupului familial în relaţia cu exteriorul, reuşita şcolară fiind valorizată în calitate de mijloc de a obţine imaginea publică dorită. Aflaţi în imposibilitatea de a acorda un ajutor cognitiv copiilor lor, părinţii încearcă să obţină o evaluare pozitivă din partea şcolii.

Kellerhals şi Montandon într-o lucrare recentă, arată cum un grup de cercetători genevezi corelează valorile educative cu variabile sructurale macrosociologice ( categoria socio-profesională a tatălui, nivelul de instruire a părinţilor ), dar şi cu variabile microsociologice ( tipul de interacţiune familială ).

Ne sînt prezentate ca funcţionale patru categorii de valori:

• autoreglarea şi acomodarea – valori cu caracter instrumental;

• cooperarea şi sensibilitatea – ca valori expresive.

Autoreglarea este valorificată prin următorii indicatori: autonomie, independenţă, încredere, încredere şi siguranţă în sine, raţionament logic, spirit critic; reflectă capacitatea unui subiect de a-şi propune obiective, de a le urmări şi de a se orienta în coplexul de informaţii care îl presează.

Acomodarea, redată prin indicatorii: muncitor, întreprinzător, prevăzător, organizat, responsabil, descurcăreţ, abil, demn de încredere, presupune aptitudinea unei persoane de a se ralia unor convenţii sociale, de a-şi onora obligaţiile către o activitate sistematică, de a persevera etc.

Cooperarea ne orientează spre înţelegerea unui subiect cu devotament social, spirit civic, orientat către relaţiile cu ceilalţi, preocupat de rezolvarea problemelor comunităţii, receptiv la solicitările grupului etc.