Sociologie Generală

INTRODUCERE

De la constituirea sa şi până astăzi, sociologia a devenit o ştiinţă complexă, diversificată în numeroase specializări, ancorată în studiul relaţiilor sociale concrete. Ea a capătat un character aplicativ operaţional şi relative previzional, completându-şi rolul cognitive tradiţional printr-o funcţie macro şi micro socială. Odată cu ancorarea în cercetarea concretă a realităţii, sociologia tinde spre conceptualizarea ştiinţifică în vederea consolidării dimensiunilor ei practic applicative. Sociologia este un ansamblu teoretico – empiric, în care cele două dimensiune se presupun, interferează, promovând o voziune pertinentă, riguroasă asupra societăţii. Explicaţia sociologică se bazează pe fapte, observaţii, pe material empiric bogat ce trebuie sistematizat explicat şi utilizat cognitiv.

Culegerea de date, analiza empirică a unui document sau altul al realităţii, trebuie realizată pe baza unor ipoteze a unor presupuneri ştiinţifice cu ajutorul unor tehnici specializate în vederea şi înregistrarea corectă, fidelă a datelor.

Teoria este supusă verificării prin studiul complet sistematic al realităţii iar demersul empiric prmite lărgirea ariei teoretice prin noi ipoteze şi prin verificarea celor existente.

Sociologia este o ştiinţă unitară sub aspect teoretic şi empiric şi în privinţa raporturilor dintre teoria sociologică şi domeniile specializate ale cercetării concrete.

Sociologia generală oferă parametric conceptuali explicative ai societăţii putând fi îmbogăţiţi, perfecţionaţi, prin studiul domenilor particulare ale realităţii sociale.

O trăsătură importantă a dezvoltării sociologiei o formează diversificarea continua a cercetarii, constituirea sociologiilor de ramuri ca rezultat al expensiunii investigaţiei empirice, al creşterii interesului pentru domeniul practic.

Definirea sociologiei drept ştiinţa caracteristicilor generale ale comportamentelor sociale, ale relaţiilor sociale, ale colectivităţiilor, ale organizării şi funcţionării instituţilor sau ca stiudiu explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei, ne permite înţelegerea specificului ei în raport cu alte ştiinţe sociale.

Temele fundamentale ale acestei lucrari sunt: structura socială (grupuri, interacţiuni, roluri, instituţii), stratificare şi socielizare, organizaţii, devianţă, politică şi putere, religie şi cultură.

Sociologia generală a dezvoltat două teorii cu o sferă generală: teoria structurilor sociale şi teoria dezvoltării sau teoria transformărilor, deci a dezvoltării şi regresilor înregistrate de colectivităţiile sociale.

Teoria structurilor sociale care mai poartă numele de teoria grupurilor sociale sau a societăţii, generalizează rezultatele cercetărilor efectuate asupra diferitelor tiăuri şi forme ale vieţii colective a oamenilor încercând să stabilească legile generale ale acesteia. Această teorie studiază elementele grupurilor şi colectivităţilor umane, principiile alcătuirii lor, ierarhia elementelor componente, mecanismele care asigură funcţionarea lor. Se interesează de coeziunea internă a grupurilor, de factori care contribuie la sudarea sau dimpotriva la soluţia lor.

Teoria transformarilor generalizează rezultatele cercetărilor efectuate asupra fenomenelor şi proceselor care se produc în unele grupuri şi colectivităţi. Această teorie asigură un aparat conceptual riguros, ipoteze şi perspective teoretice de studiu, baza teoritică a metodologiei siciologice.

Ramurile sau domeniile specializate ale sociologiei realizează descrierea sistematică a diferitelor domenii ale realităţii, explicarea acestora, verificarea şi perfecţionarea unor tehnicii şi intrumente de cercetare, clasificarea materialului faptic şi efectuarea unor generalizări şi extrapolări.

CAPITOLUL I

Structura sociala

1.1. Interacţiunea socială

Structura socială este un concept care exprima modul de alcatuire şi de functionare a sistemului grupurilor sociale, interactiunea, locul şi rolul lor in dinamica sociala pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii.

Într-un sens larg, structura socială este o reţea de componente creată prin interacţiuni sociale repetate, şablonate. Structura socială transformă un sortiment de oameni într-un grup, o populaţie într-o societate.

Putem analiza structura socială plecînd de la următoarele componente: statusurile, rolurile, relaţiile interpersonale şi instituţiile sociale.

Interactiunea sociala este baza organizării şi structurii societăţii. Interacţiunile ajung de la neoficial la oficial. Dar toate interacţiunile se descriu prin modele. Într-un fel, toate sistemele sociale la scară mare depind de schemele de interacţiune socială pe care le încarnăm prin rutina noastră zilnică. După A.V.. Cicourel , pentru a analiza acest concept trebuie să plecăm de la următoarele ipoteze:

1) Participanţii la o interacţiune socială “înţeleg" în aparenţă multe lucruri (prin elaborarea semnelor verbale şi non-verbale) chiar dacă acestea nu sînt menţionate în mod explicit. Elementele non-verbale se pot dovedi a fi la fel de importante ca şi elementele verbale.

2) Actorii atribuie semnificaţii prin care “se poate înţelege" ceea ce este descris sau explicat, chiar dacă la un moment dat conversaţia nu pare să fie tocmai limpede pentru partener sau pentru observatorul neutru, din cauza utilizării anumitor termeni. Prin folosirea procedeelor interpretative, participanţii acordă semnificaţii şi structuri inferioare. Conţinutul aparent nu dezvaluie aceste semnificaţii unui observator, decât dacă modelul acestuia este orientat spre structuri de acest tip.

3) Participanţii la o interacţiune socială presupun o schemă de interpretare (procedee interpretative) şi selectează anumite caracteristici ale scenei pentru a fi în măsură să explice şi să completeze lacunele în ceea ce este descris. Participanţii par să fie de acord deşi nici unul, nici celălalt nu indică în mod clar motivele sau bazele acordului. Fiecare poate alege “să se abţină".

4) În general participanţii nu se îndoiesc de vorbele celuilalt şi nu pretind probe exterioare, atâta vreme cât fiecare presupune că pot exista alte “amănunte" (sau că alte amănunte îi pot fi furnizate) în ce priveşte lacunele descoperite în timpul conversaţiei. Dar chiar cînd există îndoieli, partenerul va încerca să-l “ajute" pe celalalt să continue conversaţia. Confruntările directe se datorează schimbării radicale a perspectivei pe care o utilizează fiecare participant; dar în timpul primei aproximări ei consideră incontestabil faptul că fiecare ştie ce spune şi ce vrea să spună.

5) Procedeele interpretative sugerează informaţiile (cunoştinţe distribuite social) care-i permit actorului să asocieze reguli informative generale cu scene de interacţiune trăite. Procedeele interpretative şi regulile de suprafaţă (normative) furnizează actorului o structură cu ajutorul căreia îşi poate compartimenta mediul în domenii de semnificaţii.

6) Procedeele interpretative guvernează decuparea interacţiunii în secvenţe şi stabilesc condiţiile necesare pentru a evalua şi produce comportamente pe care cercetătorul le numeşte atribute de “statut" şi de “rol" sau de “conduite corespunzătoare". Îmbinarea procedeelor interpretare cu regulile de suprafaţă (normative) reprezintă fundamentul interacţiunii concertate pe care o numim “structuri sociale".

7) În consecintă, noţiuni ca “statut", “rol" şi “normă" nu pot fi exacte decât în măsura în care modelul cercetătorului ţine explicit seama de caraceristicile ce-i permit actorului să idenfice şi să acţioneze în funcţie de comportamentele “corespunzătoare".

Aşadar, modul în care interacţionăm depinde de situaţie. Cînd aşteptările sînt neclare, oamenii trec printr-un proces de reconciliere, numit “definirea situaţiei”(W. I. Thomas). Să examinăm împreună cu A. Giddens cîteva moduri prin care faptele noastre capătă structură şi formă socialmente acceptabilă. Sociologul englez prezintă cu această ocazie pe doi dintre cei mai importanţi sociologi contemporani: Erving Goffman şi Harold Garfinkel.

1.1.1. Regulile sociale şi vorbirea

Cu toate că în mod obişnuit folosim indicaţii non-verbale în comportamentul nostru şi pentru a-l întelege pe cel al celorlalţi, o mare parte din interacţiunea noastră are loc prin vorbirea de toate zilele (conversaţiile informale cu …). Studiul conversaţiilor a fost puternic influenţat de opera lui H.Garfinkel, întemeietorul etnometodologiei.

Etnometodologia este studiul “etnometodelor” - metode populare sau neprofesionale - pe care oamenii le folosesc pentru a înţelege ce anume fac ceilalţi şi îndeosebi ce anume spun. În viaţa cotidiană aplicăm aceste metode, în mod normal fără să le acordăm o atenţie conştientă. Deseori putem înţelege ceea ce se spune într-o conversaţie doar în momentul în care cunoaştem contextul social, care nu este exprimat prin cuvinte. Giddens dă ca exemplu următoarea conversaţie (după J. Heritage):

A: Am un băiat de 14 ani.

B. Ei, nu-i nimic.

A. Am şi un câine.

B. O, îmi pare rău.

Ce se întămplă aici ? Care este relaţia dintre vorbitori ? Dacă ştim că este vorba despre o conversaţie între un eventual chiriaş şi un proprietar, conversaţia e inteligibilă. Unii proprietari acceptă copii, dar nu le permit chiriaşilor să ţină animale în casă. Totuşi, dacă nu cunoaştem contextul social, răspunsurile individului B par a nu avea relaţie cu afirmaţiile lui A. O parte a sensului se află în cuvinte, iar o parte în felul în care contextul social structurează ceea ce spune.