Statutul social. Politicile sociale

Capitolul I: Introducere

Apariția statului social este una dintre dovezile care întărește teza că nu toate politicile publice reflectă interesul clasei dominante. În Europa apariția statului social este legată de problemele războiului care au afectat unitatea națională ce trebuia recreată, ca o modalitate de a surmonta inegalitațile, opozițiile de clasa si disparițiile inerente economiei capitaliste. În literatura de specialitate se considera ca noțiunea de “stat al bunăstării” a apărut în preajma celui de-al doilea război mondial. În realitate, “statul bunăstării” se referea la procesul început încă de la sfârșitul secolului XIX, prin care statul își asuma funcții în asigurarea bunăstării colective.

Potrivit lui Pierson statutul bunăstării poate fi descris ca:

• produsul nevoilor ganerate de dezvoltarea societăților industriale;

• consecința mobilizării politice pentru a atinge cetățenia deplină;

• rezultatul mobilizării politice industriale și politice în contextul reformelor de tip Keynes

• rezultatul luptei între puterea politică și democrația socială și puterile economice ale capitalului.

Concept specific politicii sociale, noțiunea de “stat al bunăstării” a apărut in literatura de specialitate în limba engleză, în preajma celui de al doilea război mondial, pentru ca în România conceptul să pătrundă abia în 1989 , când s-a schimbat și orientarea politicilor sociale. “Spus simplu, statul bunăstării se referea la procesul început încă de la sfarșitul secolului XIX, prin care statul își asuma funcții in asigurarea bunăstarii colective. Practic, se poate spune că este vorba despre etatizarea protecției sociale” .

În literatura de specialitate s-a constatat lipsa unei definiții clare a conceptului de “stat al bunăstării”.

Clasificări ale statului bunăstării. Primul teoretician care a încercat a explora și categoriza diferitele sisteme de stat al bunăstării a fost Richard Titmuss (1974). În foarte cunoscuta sa clasificare, Titsmus afirma existența a trei diferite tipologii. În “modelul rezidual”, instituțiile bunăstării a apărut când piața și familia, văzute ca elemente de bază ale societății moderne, iși epuizează funcția de promovare a egalitații sociale. Exemple ale acestui model includ SUA si Marea Britanie. În “realizarea industrială a performanței”, instituțiile bunăstării acționează împreună cu piața iar beneficiile sunt ințelese în termeni de performanța a muncii corespunzator unui statut determinat de clasă. Exemple ale acestui tip de sistem include Germania, Franța și Italia. În “modelul redistributiv”, instituțiile bunăstării sunt complet integrate în întreaga societate potrivit unui sistem universalist. Aici sunt incluse, cu titlu exemplificativ, țările scandinave, în care sunt condiționate de cetățenie.

În anul 1990, Esping-Andersen a scris probabil cea mai citată și discutată carte în istoria politicilor sociale- The Three Worlds of Welfare Capitalism- care descrie statul bunăstării ca o instituție principală în construirea diferitelor sisteme de capitalism de după război. El afirmă existența a trei regimuri de bunăstare. Asfel, potrivit autorului, “Regimul liberal al bunăstării” este caracterizat prin “means-tested benefits”, asigurare socială modestă, drepturi sociale și entitlements rules are conditional upon demonstrable and object needs, și sunt de obicei asociate stigmatului social. “Regimul liberal” este de asemenea dominat de o etică liberală a muncii iar piața ramâne principalul furnizor al serviciilor de bunăstare. În această categorie sunt incluse, exemplificativ, SUA, Canada, Australia si Marea Britanie. Pentru această “sanctitatea pieței” este înțeleasă ca valoarea morală principală. În al doilea model, descris ca “Regimil Conservator-Corporatist”, prezervarea unor statute diferentiate este caracteristica-cheie.