Știință și Cunoaștere

Deşi freudismul s-a demodat în ansamblul lumii occidentale, clişeul conform căruia „memoria” are ca obiect exclusiv „traumele” refulate în subconştient a făcut o funestă carieră politică. Amintirea a devenit doar o tehnică de abolire a efectelor presupus nocive ale evenimentului rememorat. Pentru europenii moderni căile libertăţii s-au redus finalmente la experienţa uitării sau la o autoflagelare corelată cu inexpiabila vinovăţie a crimei care nu poate fi povestită. Culpabilizarea retroactivă a creştinismului şi pseudo-dezbaterea filosofică referitoare la „valorile universale” ca mijloc necesar al dezvoltării socioetăţilor umane au alimentat masochismul pedagogic al unei Europe incapabile să nmai distingă binele şi răul din propriul trecut. În realitate, cunoaşterea trecutului ca bătălie pentru memorie, implică mai cu seamă depăşirea alienării religioase a noilor generaţii faţă de tradiţia şi tradiţiile creştine.

Astăzi creştinul obişnuit pare acomodat cu ideea că Biserica lui este cea adevărată şi că restul celor botezaţi se află pe un drum greşit sau a unei realităţi depreciate. În ceea ce îi priveşte, necreştinii, ateii sau adepţii altor religii, sunt convinşi că diviziunea Bisericilor are cauze la fel de „naturale” şi deci analizabile precum oricare alt fenomen istoric. Mulţi îmbrăţişează ideea că religiile apar , se dezvoltă şi pier asemenea speciilor biologice sau că ele cunosc grandoarea şi decăderea oricărei societăţi umane.

S-a scris prea mult, mai ales pe tema relaţiei obligatorii dintre credinţă şi raţiune, fapt care i-a transformat, cel puţin pe europeni, într-o categorie excesiv de inteligentă, adică într-o „specie bolnavă de mania interpretărilor” pentru care cuvintele şi ulterior imaginile

au căpătat o importanţă mai mare decât realitatea perceptibilă prin simţuri.

De partea ei, casta sacerdotal nu a rezistat şocului produs de democratizarea lecturării şi dispariţia cititorului consacrat. „Diletanţii”-cei care se „joacă” atunci când descifrează mesajele scrise, i-au înlocuit pe exegeţii autorizaţi. Asemenea mutaţii consumate în durată lungă au declanşat prestigiul sacral al unui text transformat rând pe rând în suport de îndoctrinare şi mesaj publicitar.

Acum, un creştinism personalizat care se lipseşte la modul protestant de medierea dogmativă a unei preoţii harismatice, pare să-şi proclame triumful asupra celor două limite clasice: comunităţi descentrate şi competenţe individuale se afirmă pe sine. Creştinii înşişi au găsit „soluţi” de asumare a modernităţii pe care Biserica a ratat-o, a deformat-o sau a amânat-o prea mult timp.

Credinţa rămâne inspiratoare unor atitudini implicite- mai ales în chestiunile morale- dar participarea la ritualurile religioase şi legătura altădată expresă dintre credinţă şi apartenenţă au intrat în regres. Creştinii cred încă în propoziţii capitale (existenţa lui Dumnezeu, divinitatea lui Iisus Hristos, prescripţiile Decalogului) dar frecventează mai rar formele de cult şi „selectează” principiile morale în funcţie de o mentalitate hedonistă, orientată spre convingerea că fericirea terestră este un drept şi că sancţiunile postume (iadul) sunt de fapt, produse culturale expirate.

Acest curent este dublat de câteva manifestări protestatoare care primesc uneori forme extreme. Există , pe de o parte, grupuri creştine fanatizante, care acuză nu doar ordinea secularizată a societăţilor de apartenenţă, ci şi „trădarea” adevăratei credinţe de către o majoritate creştină prea acomodată.

La polul opus, contestatarii se organizează pe direcţii non-creştine, prin adoptarea a unor elemente de doctrină preluate din alte orizonturi religioase, de exemplu difuzarea credinţei în reîncarnare, precum şi unele credinţe legate de astrologie sau de fenomenele paranormale.

Atât credinţa religioasă, cât şi protestul anticlerical sau ateismul au intrat într-o altă fază istorică, stimulând mai ales indiferenţa faţă de organizarea tradiţională a faptului religios, fără a submina capacitatea indivizilor de a-şi folosii noua „religiozitate privatizată” ca intrument de schimbare socio-culturală şi de fructificare a propriilor oportunităţi.

Creştinismul şi soarta unităţii sale ideale vor fi obligate să se încadreze în „era flexibilităţii”.