Studiu al comportamentului organizațional

COMPONENTA 1. -TEORIE ȘI METODOLOGIE

A. Rezumatul pe scurt al acestor teorii

A. 1 MOTIVAȚIA

Motivația este o calitate prezentă la majoritatea oamenilor. Ea este în strânsă legătură cu entuziasmul, pasiunea și interesul. Motivația angajaților se remarcă prin ambiția și dorința de a-și atinge obiectivele. Totodată, motivarea personalului este considerată una dintre sursele de satisfacție ce determină rezultatele și productivitatea dorită.

Conceptul de motivație a fost definit pe mai multe dimensiuni, după cum urmează:

- ca proces psihologic care oferă comportamentului scop și direcție (Kreitner, 1995).

- ca o trebuință internă de a satisface o nevoie nesatisfăcută (Higgins, 1994).

- ca o predispoziție de a acționa într-o manieră specifică pentru a îndeplini necesități specifice (Donnelly, 1995).

- ca o măsură în care un efort persistent este dirijat pentru realizarea unui scop (Johns, 1998).

Sintetizând, motivația face referire la „procesele psihologice care determină declanșarea, direcționarea și menținerea acțiunilor voluntare orientate spre un scop” (ZLATE, 2007, p. 388).

În literatura română de specialitate se pune accentul pe o definiție ce evidențiază caracterul dinamic și direcțional al motivației.

Motivația reprezintă suma energiilor interne și externe care inițiază și dirijează comportamentul spre un scop care, odată atins, va determina satisfacerea unei necesități” (Mathias, 1998, p. 35). De asemenea, motivația poate reprezenta o „dorință ce determină o persoană să acționeze” (R. L. Mathias, 2006, p. 79).

Din perspectiva managerilor, motivația angajaților este analizată din punct de vedere comportamental. Prin urmare, angajații motivați se evidențiază prin dinamism, entuziasm, responsabilitate, implicare și ambiție. În cele mai întâlnite situații, motivația pare, în perspectiva managerială, ca un „produs care se fabrică” (Druta, 1999, p. 14).

A.2 SATISFACȚIA

Satisfacția în muncă reprezintă o parte esențială cu care se confruntă majoritatea managerilor în ceea ce privește gestionarea angajaților. Numeroase studii au dovedit un impact colosal în ceea ce privește satisfacția la locul de muncă.

Din perspectivă psihosociologică, satisfacția în muncă este rezultatul discrepanței dintre ceea ce un individ primește ca recompensă pentru locul de muncă și ceea ce estimează că ar trebui să obțină. O stare de satisfacție completă apare atunci când există egalitate între cele două recompense.

Satisfacția în munca este ilustrată ca o atitudine generală asupra muncii. Locke definea satisfacția în muncă ca „o stare emoțională pozitivă rezultată din aprecierea unei experiențe de muncă”. Conceptul de satisfacție în muncă are multe aspecte, așa că au fost propuse multe teorii pentru a-i explica semnificația și modul de aplicare cu scopul de a îmbunătăți performanța angajaților. (A.Locke, 1967).

Griffin & Bateman consideră că satisfacția în muncă poate fi privită ca: un grup de dispoziții pozitive și negative care sunt dobândite și învățate prin experiență, atitudini pozitive sau negative bazate pe moștenirea genetică a unei persoane, un rezultat al construcției de către un individ a realității sale la locul de muncă, experiența și reciprocitatea colegilor și evaluarea supraveghetorului și un caracteristicile postului individului și măsura în care un individ încearcă să se potrivească cu aceste caracteristici în funcție de cerințele sale de la un loc de muncă”. (Bateman, 1986).

Satisfacția este efectul motivației, fiind un sentiment de plăcere care se datorează jobului. Este o stare finală, în timp ce motivația este un impuls care duce la sentimentul de satisfacție. În 1968, Porter și Lawler au arătat că relația dintre cele două nu este directă, ci mediată de procesele cognitive intermediare. Făcând o sinteză asupra mai multor studii, Lawler spune că satisfacția este un indicator al motivației, dar nu și cauza acesteia. (Lawler, 2006, pp. 426 - 435).

Concluzia enunțată de M. Zlate, (Mielu, 2007, p. 462) este că, încă nu există o concordanță deplină între părerile autorilor cu privire la relația dintre motivație și satisfacție. Așadar, Zlate pune accentul pe trei enunțuri esențiale:

- starea de satisfacție/insatisfacție este un indicator al motivației (mai precis, al modului ei eficient sau ineficient de realizare);

- motivația și satisfacția apar într-o dublă calitate: de cauză și de efect;

- atât motivația, cât și satisfacția se raportează împreună la performanța activității pe care o pot influența atât pozitiv, cât și negativ (Mielu, 2007, pp. 462-463).