Studiu Asupra Sistemului de Protecție Socială în România

CONSIDERAŢII GENERALE. CONCEPTE PRIVIND PROTECŢIA SOCIALĂ

Intr-un stat democratic, protecţia socială reprezintă un element fundamental al politicilor statale, deoarece prin punerea în aplicare se realizează prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecinţelor unor evenimente considerate ca "riscuri sociale" asupra nivelului de trai al populaţiei.

Cu rădăcini în antichitate, prin includerea elementelor de protecţie în Dreptul Roman, remarcăm apariţia primelor forme de asistenţă socială în secolele 13 şi 14, când în jurul mănăstirilor au fost construite aşezăminte de asistenţă socială pentru săraci, bătrâni şi bolnavi.

Primele forme de protecţie socială au apărut la începutul secolului 19 şi s-au referit la măsuri de asigurare socială; la acestea s-au adăugat cu timpul şi elemente de asistenţă socială, ambele forme căpătând denumirea de "securitate socială". Acest termen a fost utilizat pentru prima oară de instituţiile create în SUA, odată cu adoptarea Legii securităţii sociale din 1935, care cuprindea reglementări cu privire la prevenirea riscului pentru bătrâneţe, moarte, handicap şi şomaj.

Conceptul de protecţie socială a fost prima oară introdus de către John K. Galbraith şi defineşte politica de protejare a categoriilor defavorizate ale populaţiei, prin măsuri ce urmăresc alinierea acestor categorii la un nivel de trai decent. El consideră ca fiind cea mai urgentă măsură "prevederea dreptului celor care nu-şi pot găsi un loc de muncă de a avea un venit garantat sau alternativ".

Ca element de drept internaţional, Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat în anul 1952 ( Convenţia nr. 102 ) termenul de "securitate socială" cuprinzând ca elemente complementare asigurările sociale şi asistenţa socială.

In prezent acţiunile de protecţie socială vizează mai multe domenii în care sunt necesare eforturi colective, respectiv: sănătatea, instruirea şi educaţia, cultura, condiţiile de odihnă şi recreere, mediul social-politic, într-un cuvânt, condiţiile sociale de trai.

NECESITATEA, CONŢINUTUL SI ROLUL PROTECŢIEI SI ASIGURĂRILOR SOCIALE

Protecţia socială este concepută pentru asigurarea unui standard de viaţă de bază pentru toţi oamenii, indiferent de mijloacele de care aceştia dispun.

Există mai multe categorii de persoane care cer protecţia socială: protecţia şomerilor, protecţia handicapaţilor, protecţia copilului şi a tinerilor, protecţia socială complementară ( protecţia socială în caz de deces, incapacitatea de muncă, boala profesională ).

Condiţiile concrete şi nevoile diferite care se cer acoperite fac ca şi modalităţile de realizare a protecţiei sociale să fie diferite. Astfel, programele se bazează pe premise diferenţiate în cazul asigurărilor sociale-destinate acoperirii unor nevoi personale ca urmare a pierderii temporare sau definitive a capacităţii de muncă-sau în cazul protecţiei lucrătorului la locul de muncă-mediu, condiţii de muncă- nevoi care se transferă asupra costurilor de producţie şi a căror satisfacere este inclusă în preţul produsului.

Obiectivele reformei în domeniul asistenţei sociale, adică în domeniul susţinut material de stat, sunt astfel formulate şi fundamentate încât să se poată asigura realizarea restabilirii sau menţinerii unor echilibre între sectorul public şi cel privat, între protecţie şi autoprotecţie, între nevoi şi resurse, între dezvoltarea umană a generaţiei prezente şi cea a generaţiilor viitoare.

Asistenţa socială este mecanismul principal prin care societatea intervine pentru a preveni, limita sau înlătura efectele negative ale evenimentelor care se produc asupra persoanelor sau grupurilor vulnerabile, fără voia acestora sau sunt prea puţin influenţate de acestea.

Obiectivul principal al protecţiei sociale îl constituie diminuarea sau chiar înlăturarea consecinţelor unor riscuri asupra mediului şi nivelului de trai ale unor segmente ale populaţiei.

In fundamentarea şi promovarea politicii sociale sunt considerate următoarele principii:

- protecţia demnităţii umane;

- eliminarea oricărei forme de discriminare în întreaga politică

de protecţie socială;

- promovarea parteneriatului social ca mijloc de control şi

eficientizare a tuturor măsurilor de politică şi de protecţie

socială;

- flexibilitatea, respectiv adaptarea măsurilor de protecţie

socială la necesităţile reale ale grupurilor şi persoanelor;

- orientarea obiectivelor şi măsurilor de politică şi protecţie

socială în direcţia capacitării, mobilizării şi participării

tuturor forţelor sociale la relansarea creşterii economice,

munca fiind prima sursă a bunăstării şi libertăţii individului,

sursa cea mai stabilă a sănătăţii economiei;

- descentralizarea treptată a protecţiei sociale şi odată cu

aceasta, angrenarea în activitatea de protecţie socială a agenţilor economici, unităţilor administraţiei publice locale, a instituţilor guvernamentale şi organizaţiilor neguvernamentale, societăţilor de caritate şi persoanelor fizice, prin contribuţii materiale, financiare şi sociale ale acestora într-un cadru legal adecvat.

Diversitatea şi cuantumul prestaţilor şi serviciilor sociale sunt condiţionate însă de starea economiei, de resursele financiare existente la un moment dat, de necesitatea construirii cadrului administrativ de aplicare, cu deosebire în ceea ce priveşte formarea personalului şi informatizarea activităţilor.

Programele de protecţie socială, administrate de stat, sunt finanţate pe principiul repartiţiei, compensaţiei între generaţii, de resurse obţinute din contribuţii, impozite şi taxe, pe baza principiului responsabilităţii colective.

România şi-a însuşit obiectivul politicilor sociale pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturilor şi principiilor următoare;