Terorismul în era globalizării - securitatea în era globalizării

1.1. Securitatea în era globalizării

O serie de autori susţin că statul nu ar trebui să constituie unicul obiect al securităţii, dar, cu toate acestea, statul este singurul actor care determină strategiile de securitate. Nu putem nega faptul că statul reprezintă entitatea principală atunci când se vorbeşte despre securitate. Chiar şi atunci când se admite faptul că indivizii şi grupurile ar putea să constituie în mod egal obiect de studiu în relaţia cu securitatea, statul rămâne totuşi mediatorul sau interlocutorul cel mai potrivit.

Conceptul de securitate variază de la un context la altul, de la un stat la altul, mai ales în funcţie de gradul de dezvoltare al respectivei societăţi. “Factorii politici, economici, sociali şi culturali sunt importanţi în crearea unei noţiuni sau strategii de securitate; definirea interesului naţional, al unei identităţi sau a suveranităţii statului influenţează la rândul lor conceptul de securitate.” În timpul Războiului Rece, securitatea era domeniul absolut al ministerelor de apărare.

La nivel statal, primul loc în care se regăseşte concepţia despre securitate este strategia sau doctrina de securitate naţională, elaborată în general de fiecare administraţie, care evidenţiază care sunt principalele priorităţi, ameninţări şi pericole identificate. Concepţia despre securitate variază de la zonă la zonă, de la perioadă la perioadă, strategia de securitate modificându-se în funcţie de elementele ideologice, circumstanţele particulare ale statului şi scopurile politice ale administraţiei.

“Siguranţa naţională este conectată cu ideea păstrării unei anumite funcţionări atât a statului, cât şi a instituţiilor sale politice şi sociale, a prevenirii acţiunilor subversive la adresa lui. O problemă de siguranţă naţională se poate transforma într-una de securitate naţională în măsura în care însăşi supravieţuirea statului ca atare este ameninţată.”

Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, cât şi pe cea militară, acestea fiind condiţionări complementare. Un sistem mobil de securitate va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente. Politica de securitate bazată pe cooperare renunţă la orice idee de a impune stabilitatea. Scopul ei este promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor în sfera politică şi a reducerii pericolului confruntării armate. De asemenea, mai are scopul de a evita escaladarea potenţialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii şi a transparenţei.

Securitatea va fi întotdeauna conexată de ideea de siguranţă şi supravieţuire. Introducerea noţiunii de risc este utilă în ideea securităţii.

“Apărarea şi securitatea colectivă, pe de o parte, şi securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare ale politicii internaţionale de securitate. Aplicarea principiului subsidiarităţii, în organizarea securităţii, presupune luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: NATO, UE, OSCE şi ONU. Angajarea pe unul sau mai multe din aceste niveluri va depinde de specificul sarcinilor de securitate avute în vedere.”

În conceptul strategic al Alianţei Nord-Atlantice se consideră că dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comună, care include elaborarea progresivă a unei politici comune de apărare, este compatibilă cu politica comună de securitate şi apărare, stabilită în cuprinsul Tratatului de la Washington. Creşterea mediului de securitate este direct proporţională cu sporirea responsabilităţilor şi capacităţilor aliaţilor europeni, cu accent pe securitate şi apărare. Misiunea principală a NATO, cea de apărare colectivă, va fi completată cu sarcini de stabilizare şi de menţinere a păcii. NATO şi UE vor gestiona problemele de securitate generală pe continent, asigurând stabilitatea în Europa. Securitatea în Europa presupune o extindere a misiunilor NATO, dincolo de apărarea frontalieră, până în zonele care ar putea periclita securitatea europeană (Golful Persic, Orientul Mijlociu, Africa de Nord), asumându-şi libertate de acţiune acolo unde interesele comune trebuie apărate. Obiectivul principal permanent al NATO este apărarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor săi, prin mijloace politice şi militare şi asigurarea păcii şi stabilităţii în regiune. Valorile comune care stau la baza Alianţei şi pe care aceasta îşi propune să le apere sunt libertatea, democraţia, drepturile omului şi respectarea legilor, stabilitatea internă şi economia de piaţă.