Violența în limbaj

ARGUMENT

Lucrarea de fata are un caracter explorativ, propunindu-si sa identifice actele de violenta din cadrul procesului de comunicare care include atit limbajul verbal cit si in cel nonverbal adica gesturile.

Prima parte a acestei lucrarii ii este destinata uniei scurte prezentari aceea ce sa mai scris pin acum despre violenta in limbaj si in gesturi.

In cea de-a doua parte este prezentata introducerea in teoria generala a comunicarii, spun generala deoarece include mai multe curente de gindire: scoala process, scoala semiotoca, scoala de la pallo-alto.

In a treia parte sunt prezentate definitiile operationale ale comunicarii, pr baza carora sa intocmit insrumentul de cercetare.

Cea de-a patre parte a acestei lucrari cuprinde citeva aspecte legate de metoda de cerctare utilizata. Scurta prezentare a metodei observatiei.

Ultima parte a acestei lucrari cuprinde fisa de observatie si concluziile cercetarii.

INTRODUCERE

Violenta este utilizarea forţei şi a constrînge-rii de către un individ, grup sau clasă socială în scopul impunerii voinţei asupra altora. Date fiind multiplele sale conotaţii în limbajul cotidian sau ştiinţific, violenta dobîndeşte semnificaţii particulare în funcţie de contextul de referinţă în care îşi fixează sensul.

Din punct de vedere juridic, violenta caracterizează folosirea forţei fizice sau a autorităţii personale pentru a produce un prejudiciu sau o vătămare integrităţii unei persoane (violenta criminală, omucideri, loviri şi răniri voluntare, violuri etc)

În sociologia politică, a claselor şi a relaţiilor internaţionale, violenta semnifică un mijloc coercitiv utilizat pentru asigurarea dominaţiei de clasă sau pentru dobîndirea unei poziţii dominatoare concretizat sub forma războaielor de cucerire, terorismului internaţional ş.a. (violenta colectivă sau instituţionalizată); în acest sens. materialismul istoric, ca parte integrantă a ideologiilor comuniste, subliniază rolul violenta în istorie, considerînd că ea este legată de urmărirea unor scopuri dependente de o serie de condiţii obiective şi subiective, de strategia care trebuie adoptată în anumite împrejurări revoluţionare etc.

În antropologia culturală, violenta este echivalentă cu constrîngerea exercitată de o anumită comunitate culturală asupra alteia sau de un anumit sistem normativ asupra altora, prin intermediul unor agenţi represivi cu caracter economic, politic sau spiritual, în scopul adoptânt modelului dominator.

În psihologie, violenta desemnează comportamentul agresiv manifestat, cel mai adesea, în urma unor frustrări (pentru Freud, de exemplu, „conflictul oedipian" este însoţit de dorinţa inconştientă a copilului de a omorî pe toţr aceia care se opun realizării dorinţei Iu» de afecţiune maternă). tendinţe de frustrare fi conduite (auto)agresive caracterizează şi pe sinucigaşi, sinuciderea reprezentînd un tip de violenta noncriminală, privată, care are ca scop suprimarea voluntară a vieţii unei persoane.

În sociologie, violenta nu este considerată numai o resursă a puterii claselor sau grupurilor privilegiate, ci şi un mijloc compensator la care recurg clasele şi grupurile sociale defavorizate (atunci cînd promovarea intereselor lor nu se poate realiza pe căi „normale") sau marginalizate, constituite din indivizi lipsiţi de resurse, neintegraţi social ori socializaţi în mod deficitar (ca o reacţie de compensare faţă de situaţia stigmatizantă şi deci. deviantă în care se află). Absenţa accesului la mijloacele instituţionalizate de realizare a scopurilor socialmente dezirabile constituie motivul pentru care aceşti indivizi recurg la mijloace ilicite, ilegitime adeseori violente, prin intermediul cărora pot dobîndi acces la „oportunităţi sociale"; violenta este, astfel, o consecinţă a marginalizării, a proceselor de dezorganizare socială, a anomiei şi neintegrării sociale, manifestîndu-se prin comportamente agresive care încalcă legea sau codurile normative nescrise.

Violenta este utilizată în sociologie şi în alte contexte interpretative în afară de cel menţionat: violenta maritală ori familială( ansamblul conflictelor din grupul familial care au ca efect maltratarea partenerului sau a copilului); violenta protestatară ( acţiunile violente întreprinse de grupurile minoritare ca răspuns la prejudicii şi discriminări etnice ori rasiale);

violenta socializată (dobîndirea tehnicilor care implică violenta colectivă prin intermediul mass-media); violenta simbolica(noţiune introdusa de sociologul francez Pierre Bourdieu pentru a caracteriza autoritatea sau influenţa culturală exercitată de clasele dominante în scopul asigurării puterii); violenta structurală (termen utilizat de sociologul francez Madeleine Grawitz cu referire la procesul de menţinere în ţările subdezvoltate a unor structuri economice care favorizează neo-colonialismul).

Factorii care determină devieri, aberaţii la copii, de multe ori nesesizate decât la adolescenţă, ori răbufnind la tineri, se înscriu într-un câmp de studiu ce implică specialişti din medicină, psihologie, pedagogie, sociologie, jurisprudenţă etc.

În domeniul cercetării adolescentei şi tinerilor se ştie că, nici sociologia, nici psihologia, nici etica, nici pedagogia ori vreo altă disciplină nu pot singure să surprindă măcar o parte considerabilă din complexitatea problemelor pe care le ridică acest segment de populaţie. Într-o serie de ţări cu tradiţie în plan ştiinţific-educaţional, prin acţiuni de cunoaştere şi prognozare se urmăreşte detectarea implicaţiilor normale şi patologice (deviante) ale mutaţiilor biopsihologice şi fiziologico-intelective receptate în conduita şi comportamentul tinerilor.

În dezvoltarea psihică şi fizică a copilului după vârsta de 10 ani, se pot diferenţia trei stadii: