Violența și abuzul asupra minorului în familie

INTRODUCERE

Opţiunea pentru tema “ Violenţa în familie şi abuzul asupra copilului” presupune asumarea în mod inerent a unor provocări de factură epistemologică şi metodologică deoarece subiectul este nu numai de actualitate ci şi de o complexitate aparte. Conştientizând faptul că spiritul ştiinţific în cadrul căruia mă plasez, presupune o anumită rigurozitate şi implicit etapizare, în travaliul deopotrivă analitic şi sintetic, teoretic şi aplicativ la care am recurs, voi pune accent pe următoarele aspecte.

În capitolul I, sugestiv intitulat “Violenţa în familie- perspective teoretice” îmi propun să trec în revistă principalele teorii referitoare la violenţa în familie. Amintindu-le din perspectiva punctelor tari şi a celor slabe voi avea posibilitatea să le reliefez contribuţiile; totodată creez premizele pentru propria mea perspectivă asupra acestui fenomen anomic cu un impact deosebit încă, în societatea românească de la început de mileniu III. În cuprinsul acestui capitol îmi propunem să prezint formele de manifestare ale violenţei domestice în cadrul cărora se regăseşte abuzul asupra copilului. Aspectul amintit va reprezenta conţinutul celui de-al II-lea capitol, “Abuzul asupra copilului în familie” care va avea o pondere aparte în economia lucrării. Voi pune accent pe aspectele individualizante ale abuzului asupra copilului pe care le consider apriori abateri de la funcţiile familiei. În momentul în care aceasta cultivă atitudini neadecvate faţă de viitorul adult este condamnată în timp la aneantizare. Impactul deşi nebănuit de simţul comun este însă cu mult mai mare întrucât pune sub semnul dubitativului chiar funcţionarea în condiţii optime a organismului social.

Întrucât conştientizăm faptul că un copil abuzat poate deveni la rândul său un subiect al unui astfel de comportament, în cuprinsul celui de-al III-lea capitol, “Prevenirea şi combaterea violenţei asupra minorilor în familie”, voi prezenta factorii implicaţi în prevenirea şi combaterea acestui flagel. Cum individul se realizează prin şi în cadrul societăţii, aceasta are datoria să promoveze politici publice sociale având drept deziderat protecţia copilului. Deoarece în orice societate democratică mass-media este considerată a patra putere în stat consider că se impune să prezint rolul acesteia în formarea unor comportamente prosociale în cadrul cărora se regăsesc şi aspectele ce constituie obiectul lucrării mele. Implicare organizaţiilor publice şi private este condiţionată într-o anumită măsură de cadrul legislativ

centrat pe protecţia copilului; tocmai de aceea îmi propun să le prezint, deşi într-o ordine inversată, una în completarea celeilalte.

Cel de-al IV-lea capitol va fi un studiu de caz în care voi prezenta cum se poate realiza reinserţia socială a copilului abuzat. Procesul amintit are un impact deosebit asupra personalităţii în formare, dar şi asupra sistemului social în integralitatea sa, căci individul şi societate nu se pot închipui decât edificându-se unul pe celălalt după cum ar spune adepţii interacţionalismului simbolic la ideile cărora ader.

Întrucât mă plasez într-o perspectivă ştiinţifică voi recurge la o metodologie teoretică şi aplicativă adecvată cercetării mele. Tocmai de aceea aspectele abordate se raportează la principiul coerenţei şi implicit la exigenţa abordării graduale, adică de la simplu la complex. Pentru a ajunge la anumite concluzii voi recurge la o perspectivă analitică şi la corelatul său, perspectiva sintetică. Îmi propun să valorizez nu doar modalitatea algoritmică de abordare a temei întrucât va exista riscul să mă situiez pe căi bătătorite de alţii cu mult înaintea mea; de aceea ori de câte ori voi avea prilejul ne voi plasa într-o perspectivă euristică din dorinţa de a Studiul de caz în cel de-al IV-lea, va constitui metoda de cercetare pe care o voi analiza.

Nu am pretenţia să ajung la adevăruri ultime căci astfel m-aş înstrăina de esenţa spiritului ştiinţific. Lucrarea mea se doreşte a fi mai întâi de toate o actualizare a unei probleme perene pentru civilizaţia umană şi implicit pentru ethosul românesc. Dacă voi reuşi, este posibil ca pe viitor copilul să fie într-o mai mică măsură o expresie a conştinţei nefericite.

CAP I VIOLENTA IN FAMILIE - PERSPECTIVE TEORETICE

1.1 DEFINIREA VIOLENTEI IN FAMILIE

În demersul nostru, deopotrivă explicativ şi comprehensiv, plecăm de la premisa că „familia constituie o formă de relaţii sociale între indivizi uniţi între ei prin casatorie sau rudenie. Într-o familie există soţii, parinţii şi copii, dar uneori, se află şi alte persoane între care există legături de rudenie, inclusiv soţii singuri şi fără copii alcatuiesc o familie”( I.M. Ropoţică, 2007, p. 34). În cadrul familiei se instituie relaţii mai degrabă de comuniune sufletească; cu toate acestea apar şi situaţii în care stările conflictuale predomină.

La întrebarea: „ce este violenţa?” răspunsurile cunosc diferenţieri de nuanţă, dar în esenţa lor apreciază că „presupune utilizarea forţei şi a constrângerii de către un individ, grup sau clasă socială în scopul impunerii asupra altora” ( S.M. Rădulescu, 1993, p. 670 în C. Zamfir şi L. Vlăsceanu coord.). Violenţa în familie se individualizează printr-un ansamblu de acţiuni fizice sau verbale, cu un anumit grad de forţă fizică, săvârşită cu intenţie de către un membru al familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care produce suferinţă fizică, psihică, sexuală sau pagubă materială. Se poate observa că din perspectivă juridică, violenţa desemnează folosirea forţei fizice sau a altor mijloace coercitive pentru a produce daune sau vătămări celor apropiaţi. Actul de violenţă generează, intenţionat sau nu, o suferinţă fizică, psihică altei persoane. Psihologii consideră că violenţa caracterizează comportamentul agresiv exprimat, cel mai adesea, ca urmare a unor frustrări (S.M. Rădulescu, 1993, p. 670 în C. Zamfir şi L. Vlăsceanu coord). Este considerată un exces de putere, o modalitate de constrângere exercitată asupra celorlalţi, dar în mod paradoxal înfăţişează uneori şi lipsa de putere; în cea de-a doua ipostază, aspiraţia persoanei agresive de a se afirma într-un anumit fel este atât de intensă, încât manifestările se schimbă în agresivitate distructivă care generează violenţa. (M. Voinea şi I. Apostu, 2008, p.118).

Făcând recurs la istorie se poate observa că violenţa în familie a existat dintotdeauna în cadrul societăţilor, însă, a fost recunoscută ca problemă socială abia în a doua jumătate a secolului XX, pe fondul mutaţiilor paradigmatice, economice si ideologice produse în Occident şi mai apoi, în ţările foste comuniste. (Idem, p.114). Problema ce constituie obiectul analizei mele a fost conştientizată târziu în ethosul românesc, datorită faptului că familia este privită ca un spaţiu privat în care nu pot fi acceptate intervenţii din exterior. Situaţia a avut o intensitate cu mult mai mare în fostele ţări comuniste, care nu recunoşteau existenţa cazurilor de violenţă manifestate la nivelul familiei. (E. Zamfir, 2005, p.9). „Odata recunoscută ca problemă socială, violenţa în familie a fost conceptualizată în mod gradual, folosind termeni precum: bătaia soţiei, violenţa domestică, violenţa în relaţia de cuplu, conflict conjugal, violenţa în familie, violenţa împotriva familiei” ( M. Voinea şi I. Apostu, 2008, p. 115).