Vorbirea Simultană

Etnometodologia este o orientare în sociologia americană, al cărei fondator a fost, în anii ’50, H. Garfinkel. Termenul de etnometodologie, propus de către Garfinkel, ar trebui înţeles astfel: este vorba despre descrierea „metodelor” pe care le întrebuinţează membrii unei societăţi date, pentru a rezolva convenabil ansamblul de probleme comunicative, pe care le întâmpină în viaţa cotidiană. Normele care susţin comportamentele sociale le sunt acestora din urmă, în parte, preexistente, fiind, în acelaşi timp, în permanenţă reactualizate de practica cotidiană, într-o mişcare fără sfârşit de construcţie interactivă a ordinii sociale.

Modelul etnometodologic de analiză a conversaţiei, propus de către H. Sacks, E. Schegloff şi G. Jefferson „are ca punct de plecare observarea felului în care participanţii înşişi produc şi interpretează conversaţia, ca formă de interacţiune socială” . Conversaţia apare, de fapt, ca „un loc privilegiat de observare a organizării sociale în ansamblul ei” . Ceea ce interesează în cadrul analizei conversaţionale, în opinia etnometodologilor, este „tehnologia conversaţiei” (asigurarea alternanţei sau schimbului de roluri, repararea eventualelor greşeli ale schimbului comunicativ, negocierea temelor în conversaţie, deschiderea şi încheierea schimbului comunicaţional etc.), tehnologie care poate fi reconstituită plecându-se de la observaţii minuţioase ale eşantioanelor înregistrate.

Cei care au propus modelul etnometodologic de analiză a conversaţiei susţin ideea că există un sistem implicit de organizare a conversaţiei, acest sistem având două componente: una vizează structura intervenţiilor dintr-o conversaţie dată, cealaltă regulile accesului la cuvânt. În acest sens, analiza conversaţiei pe baza modelului etnometodologic a fost interesată, în principal, de problema secvenţialităţii şi, în special, de regulile sau principiile care permit participanţilor la conversaţie să-şi ajusteze luările de cuvânt. Astfel, sistemul de alocare a intervenţiei (fr. tour de parole) propus de către Sacks, Schegloff şi Jefferson „se bazează pe noţiunile de selectare a următorului vorbitor, de autoselecţie şi de punct de tranziţie pertinent” .

Orice act conversaţional este determinat de prezenţa a cel puţin doi protagonişti, care, alternativ, joacă rolul vorbitorului şi al receptorului. Vorbitorul, care îşi planifică discursul la nivel cognitiv, trebuie să semnaleze acest proces de planificare receptorului, pentru a-i indica faptul că mai are să-i spună ceva sau că este dispus să-i cedeze cuvântul, marcând, astfel, posibilitatea unei intervenţii a partenerului. Rolul receptorului, însă, constă în a asculta, în linişte, discursul vorbitorului şi a-i semnala, frecvent şi în mod regulat, că îl ascultă, că înţelege, că este de acord cu ceea ce acesta spune, satisfăcând, astfel, scopul „controlului vorbitorului”, fără a întrerupe fluxul dialogului. Cu alte cuvinte, pentru a existaschimbul comunicativ, nu este suficient ca doi sau mai mulţi locutori să vorbească în mod alternativ, ci trebuie ca ei să-şi vorbească, adică să fie ambii „angajaţi” în schimbul comunicativ şi să producă „semne” ale acestui angajament mutual, recurgând la diverse „procedee de validare interlocutivă” . Emiţătorul trebuie să semnaleze faptul că vorbeşte cuiva prin orientarea corpului, direcţia privirii sau „producerea” unor formule de adresare. Trebuie, de asemenea, să-i menţină trează atenţia interlocutorului prin diverse mărci de captare a atenţiei, de tipul nu-i aşa, ştii, îţi voi spune, nu-ţi spun etc. şi, eventual, să elimine dificultăţile de ascultare a mesajului sau problemele de comprehensiune printr-o creştere a intensităţii vocale sau prin reformulări. Şi receptorul trebuie să emită anumite semnale care să-i confirme locutorului faptul că este bine „activat” la circuitul comunicativ. Aceste mărci pragmatice , numite şi „semnale de ascultare” au diverse realizări: nonverbale (priviri şi ridicări din cap, zâmbete scurte, mici schimbări ale locului în care se află etc.), vocalice (de exemplu, îhî sau hmm) sau verbale (da, de acord etc.), toate aceste realizări fiind reluate, repetate. Producerea, în mod regulat, a acestor tipuri de mărci este indispensabilă bunei funcţionări a schimbului comunicativ.