Actele Administrative de Autoritate

INTRODUCERE

Societatea româneasca, statul si mai ales administratia publica sunt în fata unor provocari dificile, esentiale generate de evolutia lumii contemporane, provocari la care va trebui sa raspundem.

Dintre toate aceste provocari, globalizarea, mai exact inevitabila globalizare a declansat o serie de procese în plan politic, economic, administrativ si juridic.

Integrarea, mai ales necesitatea obiectiva a integrarii, este pentru România, consecinta imediata a fenomenului globalizarii. În tot acest context, statul român, prin intermediul pârghiilor pe care le are la dispozitie, trebuie sa-si îndeplineasca misiunea atât fata de cetateni cât si fata de parteneri.

Trebuie sa tinem cont de faptul ca acum facem parte dintr-o alianta politico-militara –NATO– si una politico-economica –UE– si ca avem anumite drepturi si obligatii ce incumba de aici.

În tot acest peisaj vine întrebarea : unde îsi are locul armata, care este rolul acesteia? Raspunsul la întrebarea unde se afla armata, ca institutie juridica, reprezinta o tema de meditatie permanenta, solutiile fiind diferite chiar în tari importante ca potential economic si militar. Este armata, ca institutie, o dimensiune administratiei publice sau dimpotriva, reprezinta o „forta” care excede executivul si administratia publica? Din aceasta perspectiva întrebarea care se pune mai departe, vizeaza natura juridica si implicit regimul juridic al actelor autoritatilor militare si în special al acelora cu caracter e autoritate. Sunt acestea, acte administrative propriu-zise, carora li se aplica regimul administrativ tipic sau, dimpotriva, formeaza o categorie distincta de acte juridice?

Acestea sunt întrebarile la care mi-am propus sa gasesc raspunsuri pe parcursul acestei lucrari.

În alta ordine de idei, pe lânga aceste aspecte as dori sa subliniez întelegerea faptului ca scopul nobil al apararii nationale nu poate scuza niciodata mijloacele ilegale utilizate de autoritatile militare în îndeplinirea misiunilor lor, ca puterea discretionara în teatrele de razboi nu este, pâna la urma, decât posibilitatea pe care legea le-o acorda de a alege în mai multe cursuri ale actiunii militare, pe acela care e viabil si conform prescriptiilor juridice.

Capitolul I. Armata. Serviciul public al apararii nationale

1.1. Consideratii introductive

Cea mai simpla definitie a apararii nationale este aceea de protejare a intereselor natiunii organizate în stat de pericolele externe. În esenta, aceasta înseamna pregatirea si organizarea luptei armate comune a membrilor comunitatii împotriva unui agresor care utilizeaza forta armata în urmarirea intereselor sale expansioniste. În lipsa unei autoritati superioare comunitatilor care recurg la forta, între acestea intervine starea de razboi .

Organizarea razboiului ori a apararii nationale reprezinta una din cele mai vechi functii statale si a impus existenta armatelor, ca instrument al utilizarii violentei armate si a autoritatilor executive de administrare a nevoilor armatei, ministerele de razboi; interzicerea formala a recursului la forta în relatiile internationale prin prevederile Cartei ONU a facut ca dupa 1945 sa se generalizeze denumirea acestora din urma de “ministere ale apararii nationale”. În ciuda schimbarii de denumire, conflictele armate au continuat sa existe si au perpetuat serviciul public al apararii nationale. Vechimea si importanta sa a facut ca el sa fie considerat chiar unul din “marile” servicii publice .

Istoria umanitatii demonstreaza ca pâna în zorii mileniului al treilea razboaiele au fost o forma importanta de determinare a formelor de fiintare si organizare statala a comunitatilor umane. Cartile de istorie sunt adesea o însiruire de razboaie purtate de diverse popoare .

Cea mai raspândita definitie a razboiului este aceea de continuare a politicii cu alte mijloace ceea ce face ca el sa fie decis de catre autoritati politice si sa reprezinte, în pofida Pactului Briand-Kellogg din 1928, un instrument al politicii nationale .