Administrația publică locală în România post-decembristă

CAPITOLUL I. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ: PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

1.1Noţiunea de administraţie publică locală.

În orice societate, fie ea clasică, fie modernă, administraţia publică reprezintă în esenţă un instrument al statului indispensabil în atingerea unor deziderate, a unor obiective majore determinate de stat, în fapt de realizare a unor valori politice stabilite prin anumite acte de ordin juridic.

Administraţia publică poate fi înţeleasă, astfel, ca un factor de gestiune al problemelor publice, ca fiind construită din ansamblul serviciilor publice a căror buna desfăşurare permite realizarea obiectivelor definite de puterea publică.

Din această perspectivă, administraţia poate fi definită ca fiind „conţinutul principal al activităţii executive a statului”, adică întocmai unui „sistem de autorităţi publice care înfăptuiesc puterea executivă” .

La nivelul statului, alături de interesele generale se regăsesc, însă şi interesele de ordin local.

Cu alte cuvinte, statul nu este singurul care înfiinţează servicii publice, ci în mod evident, şi comunităţile locale, în calitatea lor de entităţi locale îşi pot organiza propriile servicii în vederea satisfacerii intereselor lor.

Potrivit lui Ioan Vida, administrarea intereselor publice locale poate fi încredinţată, fie unor autorităţi statale şi extensiilor sale, acestea constituind administraţia teritorială (locală) de stat, fie „administraţiei publice locale, care nu mai este o administraţie de stat, ci o structură administrativă care permite colectivităţilor locale să-şi soluţioneze problemele locale prin autorităţi administrative proprii, sub controlul statelor centrale” .

În opinia aceluiaşi autor citat mai sus, pentru a fi în prezenţa administraţiei locale, o administraţie publică autonomă va trebui să îndeplinească mai multe condiţii, dintre acestea putem aminti, în principal, următoarele:

a. Comunitatea locală să beneficieze de personalitate juridică;

b. Comunitatea locală să dispună de autorităţi administrative proprii;

c. Supravegherea comunităţilor locale să se facă de către autorităţi numai prin intermediul unor forme de control stabilite de lege. Recunoaşterea personalităţii juridice a comunităţilor locale, înţelese ca elemente ale comunităţilor naţionale are la bază existenţa unor interese proprii ale acestor comunităţi sau a unor probleme locale specifice.

Statul, altfel spus, nu este apt să soluţioneze, prin mijloacele de care dispune şi în condiţii de operativitate şi eficienţă, ansamblul acestor probleme. De aceea, statul este cel care stabileşte care dintre problemele ce intră la un moment dat în sfera administraţiei de stat vor fi de competenţa serviciilor publice statale şi care vor intra în sfera de competenţă a autorităţilor locale.

Sfera problemelor locale, de regulă, este stabilită sau delimitată prin Constituţie sau prin lege.

Recunoaşterea acestor probleme specifice locale, presupune şi existenţa unor mijloace materiale de realizare dintre care putem aminti: patrimoniul propriu, un corp de funcţionari care să gestioneze treburile publice, o anumită autonomie financiară care se bazează pe existenţa unui buget propriu.

Într-un asemenea cadru fundamentat, comunităţilor locale li se acordă posibilitatea de a participa la circuitul juridic, în nume propriu.

În acest context, putem evidenţia faptul că, aceste comunităţi locale, organizate în circumscripţii administrative, care coincid sau diferă de unităţile administrative teritoriale ale statului, devin persoane juridice.

Exercitarea atribuţiilor acestor persoane juridice este încredinţată unor autorităţi proprii comunităţilor locale, în condiţiile stabilite de Constituţie şi de lege, iar aceste autorităţi locale sunt reprezentantele comunităţilor locale, rezultate din alegeri libere desfăşurate în unitatea administrativ-teritorială.

În mod evident, acestor autorităţi locale trebuie să li se recunoască şi o putere de decizie proprie, însă aceasta nu poate ieşi de sub controlul statului exercitat pe căi legale, adică un „control jurisdicţional, care se limitează la verificarea legalităţii actelor, nu şi asupra oportunităţii acestora” .

Din această perspectivă, semnalăm faptul că, amplasarea schimbărilor intervenite în structura autorităţilor statului, dar mai ales a principiilor care le guvernează, după adoptarea Constituţiei României(1991) au produs transformări de esenţă şi în planul administraţiei publice, în general şi al organizării şi funcţionării sale, în special.