Afacerile publice în domeniul muncii și protecției sociale

CAPITOLUL I

1.1. Afacerea publica.

Pentru definirea cuvântului “publica” din sintagma afacere publica, vom prezenta “conceptul complex – structurat” al caracterului public si al celui privat din societate apartinând autorilor americani Stanley I. Benn si Gerald G. Gaus. Autorii americani au oferit una dintre cele mai bune analize ale componentelor acestui concept complex – structurat, sustinând ca într-o societate, caracterul public si cel privat sunt alcatuite din trei dimensiuni: forta, interesul si accesul.

Forta, se refera la deosebirea dintre actiunea unui agent care actioneaza în mod privat (pe propria raspundere) sau în mod public (functionar public).

Pentru a argumenta fezabilitatea introducerii în discutie a notiunii de afacere publica, prezentam asa-numitul (de catre autorii americani Stanley I. Benn si Gerald G. Gaus) “concept complex – structurat” al caracterului privat si al caracterului public din societate, ambele caractere fiind definite de trei dimensiuni:

a) forta (individuala, sau a unei autoritati, în numele unei comunitati);

b) interesul (interesul firmei private este sa actioneze in beneficiul oamenilor care lucreaza în ea sau a proprietarilor ei, pe când cel al firmei publice este de a servi pe fiecare membru al comunitatii);

c) accesul (restrâns, privat, doar actionarilor, sau acces deschis publicului – la activitati, în spatii, la informatii).

Din cele prezentate anterior se poate deduce caracterul “complex – structurat” al activitatii ce se urmareste a deveni o afacere publica - o activitate care îmbina principii economice cu principii specifice administratiei publice, fortând si contribuind ca aceasta din urma sa se realizeze, în scopul satisfacerii interesului public, în conditii de forta specifica, de acces deschis, de transparenta si mai ales de performanta .

Performanta, atât în mediul privat, cât si ales în cel public, constituie masura în care o activitate, un program sau o institutie functioneaza tinând seama, simultat, de trei parametri: eficienta, eficacitate si economicitate.

Referindu-ne la realizarea obiectivelor de interes public general, performanta presupune analiza atât a efectelor de drept, cât si de fapt, deci nu doar a legalitatii, ci si a oportunitatii obiectivelor stabilite.

Procedural, ca o premisa a îndeplinirii obiectivelor în conditii de performanta, consideram ca trebuie aplicata si controlata fundamentarea / motivarea proiectelor de decizii / acte administrative, conditie de altfel impusa legal. Aceasta trebuie sa tina seama de cele trei regimuri: juridic, economic si tehnic, care trebuie riguros analizate si respectate.

Administrarea performanta presupune, în noul context configurat pe baza concluziilor din doctrina si, mai ales din practica administrativa, o atitudine proactiva a agentilor publici, receptivitate la schimbare si, mai ales la inovare.

Într-o alta perspectiva, în doctrina, afacerile publice (Public affairs) mai sunt definite ca: “managementul strategic al proceselor decizionale la granita dintre politica, economie si societate”; “expunerea si sustinerea în mod convingator a intereselor proprii într-un context politic”.

Astfel, afacerile publice care au aparut întai în SUA la începutul anilor ´90, iar în Europa la sfârsitul deceniului, se folosesc atât de metodele clasice ale Relatiilor Publice (Public Relation) cât si de instrumente specifice de consultanta a factorilor de raspundere, de lobby, de dirijare a opiniei politice si de responsabilitate sociala corporativa (Corporate Social Responsibility).

Dat fiind faptul ca fenomenul globalizarii modifica permanent conditiile economice si politice, este necesar ca sectorul public sa reactioneze extrem de flexibil si rapid în legatura cu noi teme si probleme.

Afacerile publice reprezinta un concept deja recunoscut si folosit pe plan international, dar înca nu exista o definitie general acceptata a „afacerilor publice”.

1.2. Dreptul afacerilor publice.

Daca deja în doctrina sunt consacrate dreptul afacerilor si chiar dreptul penal al afacerilor, apreciem ca, mai ales acum – la începutul perioadei post-aderare a României la Uniunea Europeana, dreptul afacerilor publice ar putea fi conturat si consolidat, ca o noua si autonoma ramura a dreptului public, în cadrul sistemului dreptului.

1.2.1. Domeniul public al statului si al unitatilor administrativ-teritoriale

În România, primele acte juridice care se refera la termenul de proprietate publica sunt Regulamentele Organice, iar din 1864 si la notiunea de domeniu public - Legea pentru organizarea consiliilor judetene, Legea privind proprietatea rurala si Codul civil.

Legea de expropriatiune pentru cauza de utilitate publica din 20 octombrie 1864 dadea statului, judetului sau comunei posiblitatea de a extinde domeniul public prin expropriere. Exproprierea pentru cauza de utilitate publica se facea în schimbul unei drepte si prealabile despagubiri.

În prezent, conform prevederilor Constitutiei si a altor legi, bunurile aflate în proprietate publica alcatuiesc domeniul public al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale. Celelalte bunuri apartinând acelorasi titulari sunt proprietate privata a acestora, alcatuind domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale.

Trebuie mentionat ca notiunile de proprietate publica si domeniu public nu sunt sinonime: proprietatea publica, în sensul de drept de proprietate publica, reprezinta o institutie juridica, pe când domeniul public este o totalitate de bunuri care fac obiectul proprietatii publice.

Având în vedere scopul pentru realizarea caruia a fost creat domeniul public, s-a apreciat ca acesta reprezinta un ansamblu de bunuri mobile si imobile, proprietate publica, destinate sa foloseasca tuturor membrilor unei colectivitati umane, fie în mod direct, fie prin intermediul unor organe special create spre a le administra în scopul satisfacerii unor nevoi sociale.

1.2.2. Caracteristicile domeniului public

Bunurile mobile si imobile care intra în componenta domeniului public sunt diverse, având însa o serie de trasaturi comune:

a) sunt afectate utilizarii în cadrul unor activitati sau servicii ce intereseaza pe toti membri societatii;

b) printr-o însusire naturala sunt susceptibile de a satisface nevoi sociale (de exemplu, apa ca factor natural al mediului înconjurator si element de baza pentru viata, poate fi folosita de oricine de la izvor). Alte bunuri pot deveni de utilitate publica în urma unor lucrari speciale, cum sunt, de exemplu, drumurile, porturile etc., ori datorita deosebitei lor valori stiintifice, istorice, culturale, printre care monumentele istorice, bunurile din patrimoniul cultural national s.a.. În legatura cu aceasta, uneori sunt utilizate denumirile de "domeniu public natural" si "domeniu public artificial".

c) pot fi utilizate de catre toti membrii societatii, de persoanele fizice, persoanele juridice, organe de stat, organizatii nestatale;