Analiza Politicilor Bugetare ale Uniunii Europene în Perioada 2007-2013

Capitolul I. Evoluţii specifice politicii bugetare

Analiza atentă a ceea ce primeşte şi ceea ce cheltuieşte UE poate spune foarte mult despre priorităţile, dar şi despre conflictele care au jalonat evoluţia procesului de integrare europeană. De-a lungul existenţei UE, controversele pe probleme bugetare au reprezentat o constantă, chiar dacă natura lor a fost diferită: de la dezbateri pe tema resurselor financiare proprii ale CEE sau a dezechilibrelor bugetare, la rivalităţi între instituţiile comunitare (Comisie, Consiliu, Parlament).

După crearea sa, la începutul anilor ’50, sistemul financiar comunitar a cunoscut o evoluţie constantă. În primii 20 de ani s-au înregistrat trei mutaţii importante, respectiv:

- unificarea instrumentelor bugetare;

- creşterea autonomiei financiare;

- realizarea echilibrului instituţional.

I.1. Unificarea instrumentelor bugetare

Deşi iniţial, cele trei comunităţi dispuneau de propriul lor buget, după Tratatul de fuziune din 1965, numai două instrumente vor continua să existe: bugetul general şi bugetul operaţional CECO. După 2002, an în care tratatul CECO a expirat, gestiunea patrimoniului a fost încredinţată Comunităţilor existente, Comisia urmând să asigure că aceste fonduri să rămână distincte faţă de celelalte fonduri comunitare. De altfel, încasările provenind din gestiunea patrimoniului CECO vor reprezenta încasări la bugetul general, care vor finanţa cercetările în domeniul cărbunelui şi oţelului.

I.2. Creşterea autonomiei financiare

În afara prelevărilor CECO, bugetul european a fost alimentat până în 1970 prin contribuţiile statelor membre. Decizia din 21 aprilie 1970, (reînnoită ulterior) în 1988 şi 1994, va instaura, pentru prima dată, regimul resurselor proprii. O nouă Decizie privind resursele proprii a fost adoptată de Consiliu în septembrie 2000, înlocuind Decizia din 1994. Primii ani ai politicii bugetare au fost marcaţi de dezvoltarea unor politici comune, precum crearea FEOGA, în 1962, FEDER, în 1975.

I.3. Realizarea echilibrului instituţional

De-a lungul anilor, puterea bugetară a Parlamentului European a crescut. În prezent, această putere este partajată între Consiliu şi Parlament, care reprezintă de acum cele două branşe ale autorităţii bugetare. Parlamentul dispune de ultimul cuvânt în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare neobligatorii, poate respinge bugetul şi acceptă modul de execuţie al acestuia.

Procesul integrării va primi un nou elan politic începând cu 1986, după a treia lărgire (Spania şi Portugalia) şi adoptarea Actului Unic. Aceşti factori au dus la reformarea în profunzime a sistemului financiar, această reformă făcând parte din „Pachetul Delors”, prezentat în februarie 1987 de către Comisie (aşa-numitul cadru financiar Delors I, 1988-1992).

Consolidarea reformelor din 1988 a fost confirmată prin Acordul de la Edinburgh, din decembrie 1992. Prin acest document (pachetul Delors II) s-au adoptat perspectivele financiare pentru perioada 1993-1999, pragul resurselor proprii fiind ridicat de la 1.2% la 1.27%. În plus, perspectivele financiare au marcat şi reducerea importanţei TVA în finanţarea bugetului.

În iulie 1997, Comisia a dat publicităţii un nou document, cunoscut sub numele de Agenda 2000, „Pentru o Uniune mai puternică şi mai mare” (COM(97) 2000 final), care include informaţii privind politica agricolă comună, viitorul politicii de coeziune economică şi socială, strategia de pre-aderare şi consecinţele extinderii şi finanţarea Comunităţii. Comisia trasează şi cadrul financiar pentru 2000-2006, menţinând pragul resurselor proprii la 1.27% din PIB mediu comunitar. Principalele componente ale Agendei 2000 au fost aprobate în cadrul Consiliului European de la Berlin, din 24-25 martie 1999, iar la 6 mai 1999, Parlamentul European adoptă noul Acord Interinstituţional, care încorporează perspectivele financiare pentru 2000-2006.