Comunicarea în administrația publică

Instituţii –organizaţii

Vom defini, mai întâi, instituţiile şi organizaţiile, într-o perspectivă propusă de “Dicţionarul de sociologie”, coordonat de Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu [1].

1. Astfel, termenul institutiones este titlul dat de juris-con¬sul¬ţii romani tratatelor lor de drept. Prin instituire, un popor, o colec¬ti¬vitate so¬ci¬ală trecea de la “starea de natură”, de la acţiuni indivi¬du¬a¬le spontane, egoiste, agresive, la “starea socială”, la organizaţii cre¬a¬te de o au¬to¬ritate exterioară intereselor individuale, dar recunoscută ca necesară pentru satisfacerea acelor interese, pentru menţinerea unei colec¬ti¬vităţi sociale durabile.

În limbajul comun, termenul instituţie păstrează sensul iniţial, juridic, desemnând organizaţiile care au statut, reguli de funcţionare stabilite prin regulamente şi/sau legi, având rolul sau funcţia socială de a satisface anumite nevoi colective. Ex.: statul, cu organizaţiile sale administrative, politice, militare etc.

2. În perspectivă sociologică, instituţia denumeşte regulile de funcţionare şi control social ale comportamentelor individuale, mo¬delele specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interac¬ţi¬u¬nilor dintre indivizi şi grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori şi interese cu importanţă esenţială, stra¬te¬gică pentru menţinerea colectivităţilor sociale. Ex.: familia, rudenia, instituţiile economice, educative, politice, culturale etc.

Instituţiile dispun de resurse specifice. Instituţiile distincte au principii de reglementare distincte (valori, norme, sancţiuni); în ca¬drul lor se formează grupuri sociale şi roluri specializate pentru în¬deplinirea funcţiilor specifice; instituţiile dispun de mijloace ma¬te¬ri¬ale şi ins¬talaţii tehnice adecvate realizării funcţiilor lor. Din reunirea acestor elemente constitutive rezultă organizarea socială a instituţiilor. Organizarea socială este prezentă în forme diferite în orice ac¬tivitate institu¬ţio¬na¬lizată; un caz particular al activităţii institu¬ţio¬nalizate îl constituie organizaţia.

Organizaţia presupune o activitate caracteristică prin obiective specifice, deliberat stabilite, pentru realizarea cărora sunt necesare statusuri şi roluri specializate, a căror interacţiune este reglementată prin coduri de reguli, raţional întocmite după criterii tehnice, orien¬ta¬te spre eficacitate maximă. Ex.: statul reuneşte un sistem de or¬ga¬ni¬zaţii în cadrul instituţiei publice.

Instituţiile prezintă o diversitate în funcţie de nevoile sociale pe care le îndeplinesc şi de epoca istorică sau comunitatea căreia le aparţin.

Aşa cum remarcă Mihaela Vlăsceanu, putem vorbi de o ma¬trice instituţională ce include un nivel normativ şi un nivel expresiv[2]. Nivelul normativ cuprinde regulile formale (juridice şi morale) şi cele informale (tradiţii, convenţii, coduri, ritualuri etc.) care defi¬nesc structura de bază a ordinii sociale. Regulile instituţionale se află în corespondenţă cu anumite valori şi se exprimă interacţional nu numai prin acţiuni sau comportamente, ci şi prin atitudini specifice.

Dezvoltarea economică a făcut din organizaţie structura do¬mi¬nantă în toate domeniile sociale, iar din birocraţie, întemeiată pe forma raţional-legală de autoritate, varianta cea mai eficientă de organizare socială.

Interacţiunile umane se desfăşoară şi sunt raţionalizate atât într-un cadru instituţional, cât şi într-o organizaţie.

Organizaţiile –constructe culturale

Ideile expuse de Erhard Friedberg în studiul său “Organizaţia” din “Tratatul de sociologie”, coordonat de Raymond Boudon, cu privire la cristalizarea şi evoluţia sociologiei organizaţiilor ni se par re¬le¬vante pentru a le relua în lucrarea de faţă, idei care conduc, în final, la o abordare din perspectiva sociologiei acţiunii a organi¬za¬ţii¬lor (prin¬ci¬piile sociologiei acţiunii consideră orice fenomen social ca rezultat al unor acţiuni individuale inspirate de motive compre¬hen¬sibile, în raport cu contextul social şi istoric în care se înscriu) [3].

Organizaţiile sunt definite ca ansambluri umane formalizate şi ierarhizate în vederea asigurării cooperării şi coordonării mem¬brilor lor pentru atingerea unor scopuri date.

Discipline care studiază organizaţiile:

1) psihologia şi psihologia socială,

raporturile individ-structuri organizaţionale;

2) economia şi ştiinţele managementului şi ale deciziei,

alocarea de resurse,

comportamentul decidenţilor;

3) ştiinţa politică,

logicile de funcţionare ale marilor birocraţii adminis¬tra¬ti¬ve şi influenţa lor asupra aplicării politicilor şi acţi¬u¬ni¬lor publice;

4) sociologia,

mecanismele de formare şi menţinere a organizaţiilor, ex¬plorarea impactului lor în viaţa socială.

Teme

Teme abordate în studiul organizaţiilor:

I. Statutul actorului social şi al acţiunii sale;

II. Integrarea organizaţională;

III. Frontierele organizaţiei;

IV. Efectele organizaţionale.

Statutul actorului social şi al acţiunii sociale

- Teoria clasică a organizaţiilor oferă o viziune me¬ca¬nicistă: individul exercită o muncă pasivă şi răs¬punde stereotip stimulilor la care este supus. Teoria clasică a organizaţiilor, cu postulatul homo economicus, consideră că fiecare comportament uman, fiecare agent este raţional în orice moment, adică este în căutarea maximizării câştigurilor sale materiale. În urma cercetărilor făcute însă s-a ajuns la descoperirea ma¬jo¬ră că factorii afectivi şi psihologici au o importanţă deosebită şi ajută la înţelegerea comportamentelor umane din organizaţii. Cu timpul, viziu¬nea asupra omului la locul de muncă se schimbă, individul nu mai este văzut ca fiind influenţat doar de apetitul pentru câştig, el este motivat şi de afec¬ti¬vitatea sa şi de nevoile sale psihologice, mai mult sau mai puţin conştiente. Astfel, ia naştere un curent de cercetare şi acţiune:

Psihologizarea studiului organizaţiilor

- Mişcarea relaţiilor umane:

- schimbarea calităţii relaţiilor umane,

- practici de comandă participative,

- programe de pregătire profesională extensive.

Modelul raţionalităţii omnisciente este înlocuit cu modelul raţio¬na¬lităţii limitate sau relative:

- modelul raţionalităţii clasice: un decident

- deţine toate informaţiile şi are o capacitate neli¬mi¬tată de prelucrare a lor;

- caută soluţia optimă dintre toate opţiunile posibile;

- are o idee clară asupra preferinţelor sale, conside¬rate ca fiind exprimate odată pentru totdeauna, stabile, coerente, ierarhizate.

- modelul raţionalităţii limitate susţine că: raţionalitatea umană este supusă unor limite şi aceste limite depind de mediul orga¬ni¬za¬ţional în care se află plasat un decident oarecare:

- informaţia unui decident este totdeauna incompletă, fragmentară;

- raţionamentul secvenţial şi orice alegere sunt limitate de constrângeri;

- preferinţele decidentului sunt adaptabile şi supuse unor modificări endogene, produse chiar de situaţia de alegere;