Comunicarea în administrația publică

INTRODUCERE

O problemă importantă cu care se confruntă societatea modernă, ce afectează direct şi imediat, dar şi indirect, pe termen nederminat, viaţa indivizilor, colectivităţilor şi a societăţii în ansamblu, este problema comunicării.

Caracteristică specific umană, comunicarea este liantul indivizilor dintr-o colectivitate, ce oferă posibilitatea cunoaşterii opiniilor acestora, a omogenizării sub aspect psiho-social, asigurînd funcţionare normală a colectivului, indiferent de mărimea şi natura sa.

A comunica nu înseamnă doar a emite sunete şi cuvinte, ci înseamnă în acelaşi timp, a gândi şi a cunoaşte. În viaţa de zi cu zi, oamenii sunt confruntaţi cu diferite situaţii care cer comportamente specifice şi modele de comunicare adecvate. Astfel, ei trebuie să dispună de o adevărată cultură a comunicării : cum să vorbească, unde, când, în ce situaţie.

Dinamismul societăţii contemporane determină existenţa specialistului competent, bine informat, cult, nu numai în domeniul strict al activităţii curente, bun analist economic si politic cunoscător şi mînuitor al tehnologiei informatizării, etic şi moral etc. într- un cuvînt un profesionist, ca să înţeleagă şi să aplice în mod creator valorile democratice în comunitatea umană unde îşi desfăşoară activitatea de zi cu zi, să fie cu adevărat în slujba cetăţeanului. Astfel ca comunicarea este un proces nu doar important ci şi necesar, funcţionarul public avînd obligaţia de a-şi îndeplini coştiincios atribuţiile, pentru a promova o imagine favorabilă pentru instituţia sau autoritatea publucă în care îşi desfăşoară activitatea.

Primul capitol al lucrării aduce o incursiune în toria comunicării: elemente, etape, bariere, funcţii, modele, modalităţi şi canale de comunicare, astfel fiind evidenţiate principalele caracteristici ale acestui proces complex.

Comunicarea eficientă apare ca un catalizator pentru buna funcţionare a întregului sistem instituţionalizat. Capitolul doi tratează problematica comunicării ca bază a relaţiilor publice, identificînd comunicarea instituţiilor şi autorităţilor publice cu presa, societatea civilă, comunicarea cu proprii angajaţi, comunicarea cu publicul larg (cetăţenii) propunîndu-se şi soluţii la probleme specifice comunicării instituţionalizate, fiind prezentat şi un studiu de caz. Ultima parte a capitolului tratează elementele distinctive ale corespondenţei administrative, ca formă a comunicării scrise.

Comunicarea, în procesul de administrare, prin specificul stilului, prezintă anumite trăsături. Fiind un stil de specialitate, este obligatorie familiarizarea funcţionarilor cu caracteristicile acestui stil deaceea capitolul trei are ca temă stilul administrativ, aducându-se în prim-plan geneza şi evoluţia, inclusiv în periada actuală, tipurile de redactări şi greşelile cele mai frecvente ale stilului administrativ.

Dacă primele trei capitole tratează problematica comunicării într-o viziune mai mult teoretică, ultimul capitol, avînd ca temă practicile comunicaţionale România-Republica Moldova, prezintă o tratare cu exemple, reglementări juridice forma şi conţinutul anumitor acte administrative şi situaţia actuală în domeniu.

În realitate, buna comunicare constituie rareori o preocupare majoră pentru conducătorii instituţiilor şi autorităţilor publice care sunt convinşi că stăpânesc acestă artă. Anume din acestă cauză are de suferit imaginea instituţiei publice şi încrederea cetăţeanului înt-un serviciu de calitate. De aici şi bine cunoscutul stereotip- funcţionarul este un “hîrţogar” o maşină care nu face nimic în afară de dispoziţiile conducătorului direct şi nu este afectat de problemele cetăţeanului. Desigur este foarte greu de a elimina din mentalitatea societăţii actuale un asemenea stereotip, dar o reformă ar putea schimba situaţia, îmbunătăţind calitatea serviciilor prestate, comportamentul funcţionarilor, aducând o deschidere către cetăţean, funcţionarul nu va fi văzut într-o altă lumină, mai favorabilă.

Capitolul I

PROCESUL DE COMUNICARE

”Oricine nu face, nu gândeşte şi nu spune orice, oricum, oricui, oricând, oriunde, sau în orice situaţie, în orice scop, cu orice efect”

Gary Johns, profesor la Concordia

University din Montreal

În prezent, teoriile despre comunicare sunt în plină evoluţie, deoarece situaţiile prin care trec organizaţiile, indivizii în particular, sunt în continuă schimbare. Procesul de comunicare este adesea asemuit cu un input-procesare şi acetput-de informare.

Competenţa în “lucrul” cu informaţia, de orice natură ar fi ea, a devenit o cerinţă indiscutabilă pentru aproape orice profesie. În acest context, complexitatea, specificul şi implicaţiile comunicării au făcut ca studiul acesteia să se facă separat pe profesii.

Termenul de comunicare este folosit în strânsă legătură cu termenii limbă şi limbaj. Sunt folosiţi uneori ca echivalenţi, alteori se face o distincţie clară de sens. Fiecare termen capătă semnificaţii noi dacă i se asociază un atribut specific.

Astfel, comunicarea poate fi verbală sau nonverbală, intergrupală sau intragrupală etc. Limba poate fi maternă, de circulaţie etc. Limbajul poate fi artistic, matematic, filosofic, emoţional etc. Clarficări asupra conţinuturilor acoperite de aceşti termeni sunt aduse de către discipline diferite: lingvistică, psihologie, informatică, sociologie, logică, filosofie, arhitectură etc.

Indiferent de şcolile, domeniile sau opiniile care definesc comunicarea, se pot identifica câteva aspecte comune:

• comunicarea reprezintă un proces de transmitere de informaţii (informaţia fiind privită ca un termen general referindu-se atât la concepte, cât şi la semne, simboluri etc.)

• comunicarea necesită cel puţin doi poli (individ-individ, individ-grup etc.)

Etimologic, termenul provine din limba latină, unde “communis” însemna “a fi în relaţie cu, a pune de acord”.

Dicţionarul de sociologie defineşte comunicarea ca un proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea receptării.

Dicţionarul de psihologie defineşte comunicarea ca relaţie între indivizi ce implică transmitere intenţionată sau nu, cu influenţe asupra receptorului ţi cu efect retroactiv.

Comunicarea esre o nevoie fundamentală, la fel ca aceea de a mânca, a bea, atât de fundamentală, încât unele forme de tortură constau în a izola un individ într-o celulă, fără a i se permite vreo comunicare sonoră sau virtuală cu mediul.

Comunicarea – schimbul de informaţii, idei şi sentimente – a fost definit ca un proces interpersonal de transmitere şi recepţie de simboluri care au ataşate înţelesuri. Comunicarea este deci acel fenomen care permite crearea de legături între oameni, între instituţii şi între instituţii şi oameni, legături asemănătoare unor punţi invizibile de esenţă informaţională. Comunicarea este un proces de mare complexitate, dificil de descifrat, ceea ce impune simplificarea lui pentru a-l putea întelege. Procesul de comunicare constă în ansamblul operaţiilor de transmitere şi primire a simbolurilor cu înţelesurile ataşate lor.