Creștinismul în Occident 1400 - 1700

Creştinismul Tradiţional

În prima parte a cărţii autorul încearcă să prezinte istoria creştinismului şi evoluţia sa în Evul Mediu. Subiectul principal, este asa cum îl întâlnim încă titlul, crestinismul, ceea ce înseamnă că accentul cade pe Biserica, nefiind privită din perspectiva restrânsă a cuvântului. Biserica este vazută ca un organism alcătuit din oameni ce face referire la modul sau modurile lor de viaţă şi la acele trăsături ale credinţei creştine care-i caracterizau în cea mai mare măsură.

Capitolul I. Hristos, Maria şi sfinţii

Acest capitol prezintă legatura stabilită de-a lungul timpului între Iisus Hristos şi oameni. Pentru început este prezentată situaţia Bisericii, care suferea de 20 de ani de pe urma Marii Schisme din Occident şi care era condusă de doi papi – unul la Avignion şi unul la Sant’ Angelo în Roma.

În jurul anilor 1300 Papa Bonifaciu al VIII-lea inaugurase „iertarea generală a păcatelor” sau „Jubileul”, acordată celor care mergeau în pelerinaj la Roma. Jubileul avea la bază ideea păcatului strămoşesc, potrivit căruia în Grădina Edenului Adam şi Eva nu-l ascultaseră pe Dumnezeu şi-i încalcaseră porunca. În felul acesta ei interpuseseră între ei şi El o ofensă care a determinat alungarea lor din paradis, această ofensă reprezenta o stare pe care au transmis-o şi urmaşilor lor.

Pornind de la această idee, diferitele evanghelii au evidenţiat faptul că doar Dumnezeu poate da satisfacţie pentru această datorie; dar din moment ce plata trebuia efectuată de către om, ea nu putea fi oferită de drept decât de cineva care sa fie în acelaşi timp şi om şi Dumnezeu. În urma acestor scrieri, Biserica a stabilit că o astfel de existenţă presupune prezenţa din veşnicie a unei pluralităţi de persoane şi anume Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

În viziune lui Anselm, cel care răscumpără este Hristos omul şi Hristos în calitate de Dumnezeu. El dă satisfacţie Tatălui prin dumnezeirea sa, însă cel care dă satisfacţie este în acelaşi timp şi om. Hristos suferise, se ştia de ce, când şi unde. Suferise cununa de spini, greutatea crucii, răstignirea pe Golgota şi toate acestea pentru răscumpărarea neamului omenesc. În urma evenimentelor „crucea” devine simbolul creştinismului, iar imaginea răscumpărării devine crucifixul, cu bratele atârnate şi coroana de spini înfiptă pe capul celui răstignit.

În anul 1400 suferinţele lui Hristos constituiau tema macabră sau „plină de pasiune” pentru multe naraţiuni, în acelaşi timp la polul opus aflându-se „intruparea” căreia i se acorda o aură oarecum minoră.

Momentul naşterii era creionat aşa cum îl cunoştem şi în prezent, micul Iisus înfăşat, iar Maria îngenuncheată inchinăndu-se cu adoraţie copilului înainte de a-l pune în iesle, unde avea să fie încălzit de răsuflarea boilor şi a asinului. Crăciunul devine astfel, centrul de greutate al unor astfel de sentimente de adoraţie şi bucurie, ducând la inventarea criptei de către Sfântul Francisc în secolul XII şi a colindei în Anglia secolului XV.

Plecând de la ideea de legătură dintre Hristos cu oamenii şi de la cea de răscumparare este evidenţiată pe parcursul acestui capitol evoluţia evenimentelor. Astfel, Maria reprezenta primul membru al neamului omenesc răscumpărat, deşi în conformitate cu învăţătura despre imaculata concepţie, ea fusese eliberată încă de la începutul existenţei sale de blestemul comun care apăsa asupra tuturor urmaşilor lui Adam.

Asa cum a căpătat o familie în momentul în care s-a făcut om, Hristos a dobândit şi prieteni din rândul oamenilor. În ultimele secole ale Evului Mediu sfinţii reprezentau mai degrabă rudele prin alianţă ale lui Dumnezeu decât modelul şi nucleul comunităţii universale a celor răscumpăraţi. Vieţile lor erau comemorate pe parcursul anului liturgic, existând pentru aceasta un adevărat manual, Legenda de Aur, unde erau consemnate.

În legătură cu dogma sfinţilor se aprecia mai curând ca prietenia cu Dumnezeu trebuie demonstrată prin promovarea prieteniei între oameni. Prietenul lui Dumnezeu era prietenul omului şi viceversa.