Dezvoltarea regională

În urma celui de al doilea război mondial Europa suferise mari pierderi umane şi materiale. Se confrunta cu o criză politică, morală şi intelectuală, îşi pierduse prestigiul în lume, mai ales în raport cu S.U.A. care se afla într-o perioadă de prosperitate economică.

Tot în această perioadă, Europa ajunsese divizată, în ciuda atâtor elemente comune la care europenii ţineau. Divergenţele între statele europene au contribuit la alunecarea Europei în Războiul rece, iar ca urmare a acestui război, mari puteri europene au ajuns pe loc secundar. Astfel se explică faptul că, pe de o parte tendinţele spre unitatea europeană sunt impulsionate în primul rând din interiorul acestor state. Pe de altă parte, aceste impulsuri vin din profilierea comunismului dinspre rsărit şi din ameninţarea americană.

Uniunea Europeană ar fi trebuit să fie cunoscută drept Comunităţile Europene. Ea a început sub forma a trei organizaţii distincte, dar totuşi înrudite între ele:

- Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (European Coal And Steal Community ECSC/CECO);

- Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom);

- Comunitatea Economică Europeană (CEE numită şi Piaţa Comună).

În practică instituţiile şi politica acestora au devenit tot mai greu de distins, proces confirmat de amendamentele succesive aduse tratatului. După război unii oameni politici au demonstrat că pentru a nu se mai repeta greşelile trecutului este nevoie de o solidaritate europeană care să nu fie în contradicţie cu solidaritatea naţională şi să nu dăuneze identităţii naţionale. Aşadar , alături de identitatea naţională şi nu în contradicţie cu ea, apare identitatea europeană care va presupune o conştiinţă europeană. Ideologia naţională a secolului al-XIX-lea urmează a fi înlocuită cu ideologia integrării europene. Aceasta nu înseamnă respingerea valorii naţiunii ci asumarea unei realităţi că mai există şi alte valori comparabile ca importanţă. Problema practică ce îşi aştepta soluţionarea prin integrarea europeană era una a armonizării intereselor statelor naţionale, a asigurării dezvoltării lor economice şi concomitant a evitării conflictelor dintre ele.

În Europa integrată, patriotismul, adică dragostea faţă de propria ţară se menţine şi este însoţit mai accentuat de toleranţă şi de solidaritate cu alte ţări.

Noua construcţie a Europei unite a putut începe numai în Europa Occidentală şi numai după reconcilierea franco-germană. Ideea călăuzitoare a lui Jean Monnet, unul din oamenii politici ai timpului, în acest sens este că războiul dintre Franţa şi Germania nu trebuie niciodată să mai tulbute politica şi prosperitatea continentului.

Demersul pentru integrarea europeană s-a făcut mai întâi în plan economic, unificarea politică obiectivul final.Pe fondul unei noi construcţii europene care s-a realizat în etape, democraţiile occidentale au parcurs mai multe stadii de dezvoltare.

Până în anul 1950 s-a realizat refacerea economică postbelică. Planul Marshall, dublat de o puternică voinţă de reconstrucţie, opţiunea pentru economia de piaţă, într-o anumită măsură rolul statului în economie, dar şi împuternicirile unei noi integrări europene au făcut ca în anii 1950-1960 să crească ritmurile de dezvoltare. S-au realizat progrese în automatică, cibernetică, în cercetarea ştiinţifică şi alte ramuri moderne, în timp ce vechile industrii erau în recul, iar populaţia satelor cunoştea un adevărat exod spre marile aglomerări urbane, devenite oraşe în mişcare.

În 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunitătii Europene a Cărbunelui şi Oţelului CECO (Declaraţia Schuman), iar pe 1 aprilie 1951 este semnat Tratatul de la Paris pentru constituire CECO, de către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.

Deceniul 1961-1970 a adus o accentuare a procesului de concentrare a industriei şi a băncilor, schimbări în structura socio-profesională şi creşterea calităţii vieţii. Astfel, pe 25 martie 1957 sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) de către cele şase ţări- Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Scopul CEE era înlăturarea progresivă a barierelor vamale, libera circulaţie a forţei de muncă şi a capitalului.

Cele trei comunităţi CECO, CEE şi EURATOM au ajuns cu timpul tot mai de nedeosebit. Tratatul de fuziune din 1965 a dat tuturor o comisie şi un consiliu comun. Pe de altă parte, Uniunea Europeană a înregistrat o considerabilă expansiune ca număr de membri odată cu intrarea Regatului Unit, Irlandei şi Danemarcei în 1973, a Greciei în 1981, a Spaniei şi Portugaliei în 1986, a Suediei, Austriei şi Finlandei în 1994.

Dacă numărul de membrii a crescut, jurisdicţia politică a Uniunii Europene s-a adâncit incluzând sistemul monetar european, Programul Pieţei Unice, politica regională şi socială precum şi elemente de cooperare în materie de politică externă şi în domeniul apărării.

Acest proces de adâncire a fost facilitat de amendamente la tratate, cel mai recent fiind „ Tratatul de la Maasticht” (semnat în 1991, intrat în vigoare în noiembrie 1993) care a transformat oficial CEE în Uniunea Europeană care îşi propune extinderea procesului de integrare pentru a realiza şi o uniune politică a ţărilor europene. Pentru asta a fost necesară elaborarea unei legislaţii europene, care a impus schimbări în legislaţia statelor membre sau a celor ce vor să adere la Uniunea Europeană.

Menţinând obiectivul neclar “ Euroentuziaştii” şi susţinătorii înfocaţi ai autonomiei naţionale au fost de obicei capabili să încheie compromisuri care sunt socotite a fi în interesul tuturor. Faptul acesta propulsează procesul de integrare în pofida agitaţiei, aşa încât suntem martorii apariţiei unei Uniuni Europene ca o entitate tot mai asemănătoare unui stat în sistemul internaţional, ceea ce poate duce la schimbarea conceptelor tradiţionale de suveranitate şi de organizaţie internaţională.