Drepturile si Obligatiile Funtionarilor Publici

Imagine preview
(9/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Drepturile si Obligatiile Funtionarilor Publici.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 69 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Ioan Santai

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 9 puncte.

Domeniu: Stiinta Administratiei

Cuprins

CAPITOLUL I
EVOLUŢIA REGLEMENTĂRII STATUTARE A FUNCŢIEI PUBLICE ÎN ROMÂNIA 1
CAPITOLUL II
FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARUL PUBLIC 7
SECTIUNEA 2.1. SCURT ISTORIC PRIVIND FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARUL PUBLIC 7
SECTIUNEA 2.2. NOŢIUNEA DE FUNCŢIE PUBLICĂ. EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE FUNCŢIE PUBLICĂ 10
SECTIUNEA 2.3. NOŢIUNEA DE FUNCŢIONAR PUBLIC 13
SECTIUNEA 2.4. MISIUNEA FUNCŢIONARULUI PUBLIC ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ 18
CAPITOLUL III
DREPTURILE FUNCŢIONARULUI PUBLIC ŞI OBLIGAŢIILE FUNCŢIONARULUI PUBLIC 23
SECŢIUNEA 3.1. DREPTURILE FUNCŢIONARULUI PUBLIC. 23
SECŢIUNEA 3.2. OBLIGAŢIILE FUNCŢIONARULUI PUBLIC 43
CAPITOLUL IV
CONSIDERAŢII FINALE 59
SECŢIUNEA 4.1. CÂTEVA OBSERVAŢII ÎN LEGĂTURĂ CU UNELE PREVEDERI ALE STATUTULUI FUNCŢIONARULUI PUBLIC. 59
SECŢIUNEA 4.2 CONCLUZII 63
BIBLIOGRAFIE 67

Extras din document

CAPITOLUL I EVOLUŢIA REGLEMENTĂRII STATUTARE A FUNCŢIEI PUBLICE ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră, conceptul de statut este folosit pentru prima dată în 1847, când se adoptă, la 31 ianuarie, Statutul slujbaşilor poliţiei din Capitală urmat de alte legiuiri prin care se reglementează regimul diferitelor slujbe. Constatăm că se fac progrese importante în această materie, prin desfiinţarea boieriilor, apariţia şi organizarea unor funcţii mai moderne, receptându-se benefica influenţă a apusului.

Ceea ce caracterizează această perioadă este faptul că legiuirile adoptate erau disparate, speciale pentru diferitele funcţii existente, şi că nu exista o armonizare a regimurilor juridice corespunzătoare pentru diferite funcţii publice existente. Varietatea acestora mergea de la salarizare până la poziţia ierarhică şi celelalte drepturi ale funcţionarilor .

În acest mod s-a pregătit terenul pentru reglementările de mare importanţă care urmau a fi adoptate în a doua jumătate a secolului trecut. Avem în vedere, în primul rând, legile privind administraţia comunală şi judeţeană adoptate de Cuza şi consacrarea, prin articolul 132 din Constituţia din 1866, a unei dispoziţii prin care se impunea, în cel mai scurt timp posibil, adoptarea unei legi asupra condiţiilor de admisibilitate şi de înaintare în funcţiunile administraţiei publice. Deşi textul constituţional obliga la o reglementare iminentă, abia în 1923, sub presiunea unor mişcări revendicative puternice din partea funcţionarilor, avea să fie adoptată prima lege unitară prin care se reglementa situaţia juridică a funcţionarilor publici, şi anume Legea din 19 iunie 1923. Între timp fusese adoptată şi Constituţia din 1923 care stipula, prin art.8 alin.4 că Legi speciale vor determina statutul funcţionarilor publici. Legea menţionată, deşi realizează o reglementare unitară în ceea ce priveşte condiţia juridică a funcţionarilor publici, nu reuşeşte acelaşi lucru în ceea ce priveşte situaţia lor economică, lăsată, pe mai departe, la discreţia bugetelor şi a unor legi speciale. Chiar şi unitatea situaţiei juridice este la scurt timp afectată de apariţia unor legi prin care se instituie regimuri speciale, înregistrându-se, în timp, multe reglementări prin care se instituie derogări de la Statut.

Când, în 1939, s-a pus problema adoptării unui Cod al funcţionarilor publici, unul din cei chemaţi să contribuie la redactarea lui notează: „Am găsit: haosul a 773 de categorii de salarii; asimetria organizărilor administrative hipertrofiate; hemoragia funcţiunilor şi a posturilor; denaturarea criteriilor de selecţiune şi de înaintare, cu directori generali fără studii universitare” .

În baza Legii din 1923, s-a dezvoltat însă o bogată şi interesantă jurisprudenţă, s-a format importanta şcoală interbelică de drept public, la ale cărei valori, adaptate la condiţiile actuale, s-a întors literatura de specialitate de după 1989.

La 8 iunie 1940 se adoptă Codul funcţionarilor publici, ca o reacţie la disparităţile şi derogările de la statut, cu tendinţa de a le elimina si de a realiza o reglementare uniformă în materia funcţiei publice. Codul din 1940 a realizat un progres semnificativ, dar nu complet, prin punerea în practică, dar vădind serioase carenţe în aspecte esenţiale privind situaţia funcţionarului public. S-a dovedit, de exemplu, că era împotriva oricăror principii economice, deoarece ierarhiza funcţiile exclusiv după salariu. E1 era apoi nedemocratic, deoarece erau salarii inegale pentru funcţionarii recrutaţi în acelaşi mod, sau invers, pentru moduri inegale de recrutare, crea salarii egale .

S-a impus necesitatea adoptării unui nou statut, prin care să se îndrepte deficienţele legislaţiei anterioare, atât din punct de vedere al situaţiei economice a funcţionarilor, cât şi din punct de vedere al situaţiei lor juridice. Se aveau în vedere, cu prioritate, o salarizare echitabilă, un sistem de recrutare şi promovare obiectiv; un regim de stabilitate, riguros garantat, astfel încât funcţiile publice să fie ocupate de funcţionari bine pregătiţi profesional, care să facă faţă unor criterii de acces severe şi unor atribuţii complexe şi care, în final, să fie demn si echitabil retribuiţi pentru activitatea lor. Dintotdeauna doctrina a recunoscut că un element distinctiv al remuneraţiei funcţionarului public şi al întregului regim juridic al funcţiei publice este că drepturile băneşti acordate titularului unei funcţii publice nu reprezintă o contraprestaţie din partea autorităţii, ci că ele au menirea de a-i asigura acestuia o existenţă onorabi1ă, în raport cu demnitatea funcţiei pe care o ocupa.

Deşi multe din principiile teoretice pe care le evocăm rămân, cel puţin în anumite state şi stadii, simple deziderate, ele trebuie să pătrundă spiritul legislaţiei si să se impună ca drept pozitiv. Dezvăluind aceste preocupări de a perfecţiona regimul aplicabil funcţiei publice, a fost adoptat un nou statut, Legea nr. 746 publicată în Monitorul Oficial nr. 220 din 22 septembrie 1946. Ea a constituit, indiscutabil, un progres faţă de legislaţia anterioară, fără a ne putea exprima în termeni absoluţi cu privire la calităţile acestei reglementări. Principalul său merit este acela că face din pregătirea şi specializarea practică profesională o condiţie sine qua non pentru numirea şi încredinţarea funcţiunilor superioare şi dispune reglementarea organizării acestei pregătiri, ceea ce va mări competenţa şi capacitatea de lucru a funcţionarilor . Drept alte merite ale acestei reglementări mai pot fi reţinute:

Fisiere in arhiva (1):

  • Drepturile si Obligatiile Funtionarilor Publici.doc

Alte informatii

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE BRAŞOV PROGRAM DE MASTERAT: STUDII EUROPENE DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ