Elaborarea unei Metodologii Cadru

INTRODUCERE

Conform noii strategii a Uniunii Europene privind sănătatea şi securitatea la locul de muncă, numărul îmbolnăvirilor şi al accidentelor profesionale trebuie să se reducă cu un sfert în intervalul 2007 – 2012. În ciuda progreselor înregistrate, sunt încă necesare îmbunătăţiri. În perioada 2002 – 2004, numărul accidentelor mortale la locul de muncă s-a redus cu 17%, în timp ce al celor care au condus la absenţe de cel puţin 3 zile s-a redus cu 20%. Dar anual continuă să se înregistreze aproape 4 milioane de accidente de muncă, ceea ce reprezintă un cost enorm pentru economia europeană. Pierderile de venituri datorate absenţelor de la lucru însumează aproape 1 miliard de euro anual pentru angajaţii din UE, în timp ce angajatorii trebuie să suporte costurile implicate de plata concediilor medicale, de înlocuirea lucrătorilor absenţi şi de scăderea productivităţii, costuri care, în mare parte, nu sunt acoperite de asigurări. Întreprinderile mici şi mijlocii sunt în mod special afectate, înregistrând 82% din numărul accidentelor la locul de muncă şi 90% din totalul celor mortale. Sectoare precum construcţiile, agricultura, transporturile şi sistemul sanitar prezintă un risc peste medie de accidentare. Din punct de vedere al angajaţilor, cei mai afectaţi sunt tinerii, lucrătorii migranţi, vârstnicii şi cei care lucrează în condiţii de siguranţă scăzută [48].

În acest context, fiecare stat membru, deci inclusiv România, trebuie să formuleze şi să implementeze o politică naţională care să conducă la diminuarea numărului de accidente şi îmbolnăviri profesionale şi la starea de bine în muncă.

Cea mai eficace şi eficientă modalitate de a asigura securitatea şi de a proteja sănătatea lucrătorilor la locul de muncă o reprezintă eliminarea surselor de pericol. Este o acţiune ale cărei efecte sunt maxime dacă se realizează în faza de proiectare şi constituire a sistemelor de muncă, dar şi ulterior este benefică. Cu o condiţie: să se dispună de o metodologie care să permită analiza, identificarea şi stabilirea modalităţilor de tratare a acestor surse.

Pentru industriile cu un potenţial ridicat de periculozitate, care pot să afecteze puternic întreprinderile, comunităţile învecinate şi mediul ambiant, de aproximativ jumătate de secol s-au conceput şi se aplică metode care permit stabilirea a priori a cauzelor potenţiale ale unor situaţii catastrofice şi, ca urmare, eliminarea lor.

Dezvoltarea teoriei şi aplicaţiilor în domeniul securităţii sistemelor a oferit o bază ştiinţifică şi instrumente utile şi pentru activitatea de prevenire a riscurilor profesionale.

Ideea de pericol de defectare/avarie cu consecinţe variate a fost restrânsă la cea de pericol de daune pentru lucrător. Toate metodele concepute pentru realizarea securităţii sistemelor au fost preluate şi adaptate pentru a determina cu ajutorul lor posibilităţile de protejare a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.

Deşi teoria şi practica evaluării riscurilor a cunoscut şi cunoaşte un mare avânt, nu există un model unanim acceptat. Unul dintre motive l-a reprezentat discuţia înde-lungată asupra noţiunii de risc pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor. Consensul parţial obţinut este reflectat în prezent de o serie de standarde, ca şi de reglementări care depăşesc sfera naţională: recomandările ILO, directivele Uniunii Europene.

În România, evaluarea riscurilor a devenit obligatorie şi se aplică încă din 1996. S-au făcut încercări de promovare a diverse modele de evaluare, majoritatea nefiind de sorginte română şi, mai mult, nu au fost adaptate la condiţiile şi cultura organiza-ţională autohtonă, ceea ce creează dificultăţi în valorificarea lor.

Acesta a fost motivul principal pentru care am optat ca prin stagiul de doctorat să contribui la îmbogăţirea instrumentelor care stau la dispoziţia specialiştilor în securitate şi sănătate din ţara noastră, prin conceperea unei metodologii cadru pentru aprecierea riscurilor profesionale.

*

Teza de doctorat este structurată în două părţi, incluzând patru, respectiv trei capitole, la care se adaugă câte un capitol pentru concluzii şi contribuţiile personale. Ea cuprinde 187 pagini (exclusiv bibliografia), 17 figuri, 18 tabele, 14 anexe (cap. 6) şi 103 referinţe bibliografice.

Partea I este axată pe prezentarea stadiului actual internaţional al teoriei şi practicii aprecierii riscurilor profesionale.

În capitolul 1 este abordată sfera noţiunii de risc pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor în muncă. Mai întâi este prezentată evoluţia istorică a noţiunii, la care se adaugă un scurt repertoar de definiţii utilizate în prezent pentru conceptele adiacente: eveniment periculos, fenomen periculos, daună, gravitate etc. În continuare se explici-tează rolul evaluării şi aprecierii riscului în contextul managementului riscului. În fine, o ultimă problemă prezentată este cea a criteriilor pentru stabilirea „nivelului de risc acceptabil”, care a suscitat şi continuă să provoace discuţii.

Capitolul 2 conţine sintetic rezultatele documentării privind metodele de analiză şi evaluare a riscurilor regăsite în literatura de specialitate. În prealabil se prezintă o sinteză a metodelor grupate după obiectul principal al analizei, subliniindu-se anumite aspecte esenţiale. În continuare, o parte dintre aceste instrumente au fost descrise mai detaliat. Ele au fost grupate după alt criteriu, care reflectă atât evoluţia istorică şi gradul de utilizare, cât şi complexitatea metodelor: clasice, integrate şi metode specifice de evaluare a riscurilor profesionale. Pe lângă arhicunoscutele instrumente precum APR, AMDE, AMDEC etc., sunt prezentate şi alte exemple, apreciate ca fiind printre cele mai actuale şi larg folosite în practică: ARAMIS, Nodul Fluture ş.a. Capitolul se încheie cu o analiză a avantajelor şi limitelor fiecărei metode descrise.

Capitolul 3 are ca subiect metodologiile de apreciere a riscurilor. Este o terminologie mai puţin folosită, sensul fiind însă cel de analiză şi estimare a riscurilor. Din datele literaturii de specialitate au fost reţinute indicaţiile furnizate de EN ISO 12100, ISO 14121/EN 1050 şi s-au prezentat detaliat două aplicaţii: demersul INERIS şi metodologia SETC.