Evaluarea strategiei de perfecționare a funcționarilor publici

“ Cine deţine informaţia, deţine puterea”

Capitolul I. Perfecţionarea profesională - element esenţial în dezvoltarea carierei funcţionarilor publici

I.1. Aspecte generale despre perfecţionarea funcţionarilor publici

Ţinând cont de contextul european dar şi de necesitatea dezvoltării sistemului administrativ românesc, reforma administraţiei publice urmăreşte, printre altele, imbunătăţirea managementului din sectorul public şi eficientizarea activităţii administraţiei publice prin dezvoltarea unui corp al funcţionarilor publici profesionist, stabil şi neutru politic.

Perfecţionarea reprezintă un ansamblu coerent şi sistematic de cunoştinţe ştiinţifice, generale de specialitate şi teoretice şi practice care asigură dezvoltarea în lărgime şi profunzime a capacităţii individuale a omului referinduse la cunoştinţe teoretice care trebuie însuşite şi la deprinderi practice care trebuie dobândite.

Dreptul la pregătirea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a funcţionarilor publici este prevăzut în art. 32 din Constituţie, sub denumirea “dreptul fundamental la învăţătură”. În art. 13 (1) din Codul muncii modificat prin Decretul nr. 147/1990 acest drept este consacrat sub o formă complexă de drept şi obligaţie în acelaşi timp, deoarece, în cazul funcţionarului public acest drept devine educaţie permanentă, cu scopul desăvârşirii pregătirii profesionale şi de cultură generală, cerinţă ce este avută în vedere la numirea şi promovarea în funcţiile publice.

Deşi unii autori consideră formarea permanentă doar ca pe o obligaţie, noi considerăm că perfecţionarea profesională este şi un drept aşa cum se prevede în Codul muncii în art. 13 (1), pentru că numai dacă este recunoscut şi ca drept serviciul public are obligaţia de a-l sprijini pe funcţionarul public, de a-i crea condiţii optime pentru perfecţionarea pregătirii sale.

Potrivit Legii nr. 12/1971 privind pregătirea şi perfecţionarea pregătirii profesionale şi Legii nr. 6/1992 privind concediile de odihnă, funcţionarii publici care obţin concedii de studii plătite pentru perfecţionare, cu o durată mai mare de trei luni, în cursul unui an calendaristic, sunt obligaţi să se angajeze, în scris, că vor lucra cel puţin 5 ani în instituţia publică respectivă sau în funcţii publice.

În cazul încetării raportului de funcţie din motive imputabile funcţionarului public, acesta va achita cheltuielile suportate de instituţie pe perioada perfecţionării lui, proporţional cu timpul rămas până la împlinirea termenului de 5 ani.Cât priveşte perfecţionarea pregătirii profesionale, aceasta are în vedere trăsătura esenţială a fiinţei umane de a se dezvolta, de a se instrui permanent, de a-şi forma deprinderi care să-i desăvârşească personalitatea şi să îi îndeplinească aspiraţiile. De fapt, este de neconceput exercitarea unei funcţii publice fără ca titularul ei să fie mereu la curent cu evoluţia informaţiilor, a cunoaşterii în domeniu şi în general, pentru progresul administraţiei publice în special şi al societăţii în general.

În doctrina franceză problema perfecţionării profesionale este exprimată prin sintagma “formare profesională”3 şi se consideră că această formare nu este o etapă, ci un proces care se desfăşoară pe toată perioada carierei funcţionarului public, permiţându-i să facă faţă atribuţiilor curente ale funcţiei publice, să se adapteze exigenţelor funcţiei, în raport de evoluţia noilor şi multiplelor sarcini şi totodată să poată promova în funcţii superioare. Aşa se explică de ce în art. 22 din Legea din 13 iulie 1983 se recunoaşte funcţionarilor publici francezi un drept la “formarea permanentă” şi care reprezintă în acelaşi timp şi o obligaţie.

Încă din secolul trecut, în ţări cu tradiţii democratice şi cu administraţii bine structurate, din Europa şi America, iar în ultimele decenii şi în ţări din Asia şi Africa, a fost recunoscută necesitatea unei pregătiri profesionale specifice pentru cei investiţi în diferite funcţii din administraţia publică

Teza majorităţii autorilor de ştiinţa administraţiei din occident cu privire la necesitatea unei pregătiri specifice şi perfecţionării acestei pregătiri pentru funcţionarii publici a fost însuşită de majoritatea guvernelor din ţările occidentale. Francezii ca şi nord-americanii sunt cei mai categorici în a solicita celor care doresc să ocupe posturi (funcţii) în administraţia centrală (de la cele obişnuite la cele mai importante) să fie absolvenţi ai unor şcoli cu profilul “administraţie”. După modelul celebrei şcoli franceze E.N.A. (L’Ecole Naţionale d’Administration), înfiinţată în 1945 din iniţiativa generalului de Gaulle, destinată pregătirii funcţionarilor superiori ai administraţiei, Institutelor Regionale de Administraţie din Franţa şi Colegiului englez pentru pregătirea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a funcţionarilor publici (Civil Service College) au fost înfiinţate şcoli de pregătire şi perfecţionare a pregătirii funcţionarilor publici şi în alte ţări ale Uniunii Europene, respectiv Spania, Italia, Luxemburg sub influenţa modelului francez şi în Irlanda, Grecia, Belgia, etc. sub influenţa modelului britanic. După modul cum este concepută pregătirea funcţionarilor publici în ţările amintite, nu este suficient să fi absolventul unei facultăţi cu profil juridic, economic,tehnic etc. Pentru a deveni funcţionar public, mai ales, în posturi "cheie" este necesară absolvirea unei şcoli speciale care să confere acestor funcţionari o temeinică pregătire administrativă.