Gândirea administrativă europeană modernă

Cap. I Structuri politice la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie

Desi relatii de tip politic exista in cadrul tuturor tipurilor de organizatii umane, prin consens se considera ca sfera politicului se manifesta prin excelenta la nivelul structurilor statale.

Definirea statului a ridicat deseori dificultati atat la nivelul vietii cotidiene, cat si la cel al stiintelor socio-umane. Definitiile oferite de unele dictionare sunt fie partiale, fie excesiv de prudente. In cadrul politologiei exista tendinta de a defini statul printr-o raportare exclusiva la formele moderne de stat, ceea ce face ca multe alte forme sa fie considerate pre-statale, sau chiar non-statale. In ceea ce ne priveste vom manifesta reticenta fata de aceste forme de a absolutiza experiente istorice relativ recente, si vom propune o definitie mai larga, capabila sa includa si statele din perioadele pre-moderne. In acceptiunea noastra, statul este un ansamblu de institutii care exercita oficial puterea pe un anumit teritoriu si asupra unei anumite populatii.

In lumea medievala au coexistat o mare diversitate de structuri politice de tip statal sau semi-statal. O prima clasificare, pornita de la distinctiile constitutionale moderne, distinge intre monarhii si republici. In mod evident, in lumea medievala au prevalat statele de tip monarhic, in timp ce statele de tip republican au reprezentat mai degraba exceptii; de altfel, chiar si unele dintre orasele-state de tip republican au avut in frunte demnitari purtand titluri extrase din terminologia politica a monarhiilor, cum ar fi Venetia, condusa de un doge (termen derivat de la duce). Pornind de la experienta (vest-)europeana, de obicei se considera ca in evul mediu timpuriu au prevalat tendinte de faramitare politica, care au culminat prin destramarea statului carolingian in secolele IX-X si prin slabirea grava a puterii regale intr-un mare numar de state, dupa care, la date diferite, in multe dintre aceste state a avut loc un proces de centralizare politica, proces care a avut doua componente majore: unificarea teritoriala si constructia unor institutii care au asigurat exercitarea durabila a puterii centrale. De multe ori, procesul de centralizare politica a necesitat asigurarea de catre monarhie a colabrarii diverselor stari sociale privilegiate, colaborare statuata prin convocarea unor adunari de stari. In unele state, aceste adunari de stari s-au institutionalizat, ceea ce a determinat pe istorici sa vorbeasca de veritabile „monarhii ale starilor”. In alte cazuri, monarhii au izbutit sa evite limitarea puterii lor de catre adunarile de stari, si concentrarea intregii puteri politice la nivelul regalitatii a determinat pe istorici sa vorbeasca despre monarhii absolute (sau absolutiste). Se pot aduce numeroase critici fiecaruia dintre aceste concepte, precum si intregii scheme de succesiune a tipurilor de state. Cea mai serioasa critica este aceea a absolutizarii unui numar mic de experiente istorice, covarsitor vest-europene, si neluarea in considerare a diversitatii situatiilor istorice concrete din perioadele medievala si moderna.

In ceea ce ne priveste, vom prefera sa evidentiem existenta urmatoarelor tipuri principale de entitati politice:

- sefiile traditionale de tip tribal

- monarhiile teritoriale

- republicile urbane

Desigur, aceasta tipologie nu acopera absolut toate tipurile de state. La sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie au existat si state care nu se incadreaza perfect in nici unul dintre aceste tipuri. Astfel, statul papal continea o serie de elemente de natura monarhica, inclusiv principiul infailibilitatii papei ca sursa a absolutismului papal, dar functiona pe principii antidinastice (papii erau alesi si obligati la celibat, ceea ce bloca transmiterea puterii catre eventualii descendenti). Totodata, Provinciile Unite s-au organizat in 1579-1581 ca o federatie teritoriala a 7 provincii, depasind astfel cadrele urbane si substituind regelui Spaniei pe un stadhouder (termen provenind din germanul Statthalter, adica „regent”), ale carui puteri au fost insa drastic limitate, astfel incat per total structura politica era mai apropiata de o republica decat de o monarhie.

Dincolo de aceste cazuri particulare, tipologia propusa de noi mai sus acopera totusi cea mai mare parte a entitatilor statale existente in perioada studiata de noi.

Sefiile traditionale de tip tribal erau inca larg raspandite. Instabilitatea lor structurala, ca si absenta multor institutii considerate a fi esentiale pentru orice stat, face ca multi istorici si politologi sa le considere mai degraba „formatiuni pre-statale”. Aceasta nu inseamna insa ca ele pot fi excluse dintr-o inventariere a structurilor politice de la sfarsitul evului mediu si de la inceputurile epocii moderne. Asemenea sefii precumpaneau in largi parti ale Asiei centrale, nordice si sud-estice, in Africa Neagra (sud-sahariana), in cea mai mare parte a Americii, in Australia si in Oceania; mai mult, asemenea sefii nu lipseau cu totul nici din Europa nordica, rasariteana si sud-estica, desi aici ele fusesera aproape cu totul eliminate, subordonate sau marginalizate de catre diversele monarhii teritoriale. Aceste sefii se bazau pe puterea militara si/sau pe carisma pe care o dobandea un lider al unei comunitati tribale. De multe ori, un asemenea lider reusea sa subordoneze mai multe comunitati, alcatuind efemere „uniuni de triburi”, care in scrieri ale contemporanilor si eventual in scrieri ale istoricilor de mai tarziu sunt numite „monarhii” sau „imperii”. Marea problema pentru acesti lideri era asigurarea continuitatii puterii lor. Acest obiectiv era deseori intr-o relatie complexa si contradictorie cu extinderea puterii lor asupra altor comunitati. Astfel, convertirea unei „sefii” intr-o putere monarhica era mai usoara la nivelul unor comunitati restranse, care se identificau mai usor cu liderul lor, decat in cadrul unor „uniuni de triburi” unde animozitatile acumulate in timp intre triburi puteau rabufni compromitand orice constructie politica; pe de alta parte insa, ramanerea la un cadru tribal restrans putea mari vulnerabilitatea fata de eventuali cuceritori din afara.