Integrarea europeană și impactul monedei Euro asupra utilizatorilor - Criterii de convergență nominală și reală în România

I. Procesul de integrare europeană

Ideea unei Europe unite a fost susținută de-a lungul secolelor de împărați și intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituționalizat forme de cooperare internațională, cu competențe în domenii specifice, cum ar fi: Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE) , Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) , Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizații au pus bazele unei solidarități mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor și ale cooperării interguvernamentale.

Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale și specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, împeună cu Jean Monnet , a prezentat un plan conceput prin care Franța și R. F. Germania, două dintre marile inamice ale războiului abia încheiat, au convenit să-și pună în comun rezervele de cărbune și oțel și invitau celelalte țări ale Europei să li se alăture. Prin aceasta se dorea îmbunătățirea relațiilor bilaterale franco-germane și sporirea eficienței industriei europene.

Planul Schuman s-a concretizat prin semnarea la Paris, la 18 aprilie 1951 a tratatului ce instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului - CECO. Șase țări au fost membre fondatoare, care aveau să devină și membrele fondatoare ale Comunității Economice Europene: Franța, R. F. Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Prin acest tratat au fost eliminate toate obligațiile și restricțiile cu privire la comerțul cu fier, cărbune și oțel, punându-se bazele unui program comun de dezvoltare economică. Succesul CECO a dus la apropierea economiilor celor șase care au convenit, șase ani mai târziu, la 25 martie 1957, prin Tratatele de la Roma, formarea unei piețe unice a produselor și serviciilor: Comunitatea Economică Europeană - CEE. Concomitent, dată fiind experiența folosirii energiei atomice în scopuri militare în cel de al Doilea Război Mondial și avântul pe care îl luase energetica nucleară, cei șase au hotărât să-și îmbunătățească și cooperarea în domeniul nuclear prin formarea Comunității Europene pentru Energie Atomică - EURATOM.

Principalii artizani ce au condus la formarea nucleului viitoarei Europe unite sunt

considerați a fi Jean Monnet (1888-1979), cel care a pus bazele teoretice ale procesului de integrare; Robert Schuman (1886-1963), Konrad Adenauer (1876-1967) și Alcide de Gasperi (1881-1954) , ultimii fiind reprezentanții voinței politice cu privire la integrare. Trei par să fi fost

trăsăturile lor comune care le-au facilitat unitatea de voință politică:

1. toți erau de formație creștin-democrată, fapt ce le-a imprimat o anumită coerență politică

exterm de necesară pentru începutul procesului de unificare europeană;

2. toți proveneau din regiuni disputate din punct de vedere politic, ale căror frontiere au

cunoscut importante modificări în urma celor două conflagrații mondiale, fapt ce le-a conferit o mai mare deschidere spre multilingvism și multiculturalitate, fiind deci mai predispuși să înțeleagă și să accepte alteritatea. Schuman era din Lorena, Adenauer provenea din Renania, iar Gasperi se născuse în Imperiul Austro-Ungar;

3. toți erau apropiați Bisericii Catolice, unitatea religioasă și susținerea de către Vatican a

procesului de integrare europeană prin apropierea dintre oameni și națiuni conferindu-i o mai mare substanță.

Extinderea integrării europene

Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe orizontală) și constă în aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfășurat în cinci valuri succesive de aderare, etapele intregrării geografice fiind indicate mai jos:

- Membri fondatori: 1957 - Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda;

- Prima extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;

- A doua extindere: 1981 - Grecia;

- A treia extindere: 1986 - Portugalia, Spania;

- A patra extindere: 1996 - Austria, Finlanda, Suedia;

- A cincea extindere: 2004 - Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria;

- A șasea extindere: 2007- România, Bulgaria;

- A șaptea extindere: 2013- Croația.