Noțiunea dreptul municii

Dreptul muncii, în accepţiunea sa de ramură de drept, reprezintă ansamblul normelor juridice prin care sunt reglementate raporturile juridice individuale şi colective de muncă, având ca izvor (temei al naşterii, desfăşurării şi încetării lor) contractele individuale de muncă şi contractele colective de muncă încheiate între angajatori şi salariaţi.

Dreptul muncii reprezintă o ramură de drept de sine-stătătoare, autonomă în cadrul sistemului dreptului român. Caracterul autonom al dreptului muncii este determinat de obiectul său specific de reglementare, compus dintr-un grup de relaţii sociale având trăsături proprii - relaţiile sociale de muncă generate de încheierea contractului individuale de muncă şi a contractului colectiv de muncă.

Dreptul la munca, este un drept subiectiv. Analiza dreptului muncii, ca pe un element al capacitatii juridice, sau ca pe un drept subiectiv, este lasata nemijlocit, pe definirea si intelegera unor categorii cum sunt: capacitatea juridica, dreptul subiectiv, raportul juridic, precum si pe corelatia dintre aceste categorii. Dreptul subiectiv nu este o libertate in limitele legii, ci libertate garantata prin lege. Aceasta libertate ii ofera persoanei, garantii juridice de a avea un comportament liber.

Volumul, limitele in cadrul carora cetatenii isi realizeaza drepturile sale subiective, nu depind de vointa legiuitorului, rolul acestuia se reduce doar la fixarea lor in legislatie, in scopul asigurarii garantiilor juridice.

Dreptul subiectiv, este libertatea comportamentului subiectului de drept, garantata de stat. Dupa natura sa juridical, dreptul subiectiv, este o posibilitate juridical, pentru un subiect concret de drept, de a actiona in conformitate cu vointa proprie si in scopul satisfacerii intereselor sale, insa aceste actiuni sa nu contravina intereselor guvernantilor. Statul garanteaza aceste drepturi, asumandu-si astfel asigurarea si apararea lor.

Cele expuse mai sus, ne permit sa definim dreptul la munca, ca pe un drept asigurat si garantat de stat, fixat in legislatie ca pe o posibilitate pentru cetateni de a munci in sfera aleasa de ei, luand in consideratie necesitatile sociale. Capacitatea juridica de munca, este o conditie de care legiuitorul leaga posibilitatea cetatenilor de a fii subiecti ai dreptului muncii, posibilitatea de a realiza acele imputerniciri ce se incadreaza in continutul acestui drept.

Un criteriu de baza al capacitatii juridice de munca, este atingerea unei anumite varste de catre cetatenii. Adica, copilul desi este cetatean, nu are dreptul la munca, nu este subiect al acestui drept. Sustinerea faptului ca, copilul care nu are capacitate juridica de munca, fiind in calitate de cetatean, are dreptul la munca, este incerta deoarece, persoana care nu a atins o anumita varsta stabilita de lege, nu si poate realiza dreptul la munca insa a avea un drept subiectiv, a fi subiectul acestui drept, nu inseamna doar detinerea lui, ci si posibilitatea de a-l realiza.

Fara posibilitatea de a fi realizat, dreptul isi pierde orice insemnatate practica. Un alt criteriu ce caracterizeaza capacitatea juridica de munca, este criteriul voilitional deoarece, munca reprezinta vointa personala a activitatii cetateanului, care are capacitatea de a munci. Dreptul la munca exista, fie in forma unei realitati posibile, fie in forma unei realitati realizate.

Asadar, trebuie sa deosebim cele doua etape ale existentei sale: etapa detinerii dreptului si etapa realizarii acestui drept cand cetateanul isi utilizeaza capacitatea de a muncii in calitate de muncitor sau functionar.

Se poate vorbi oare despre dreptul la munca pana la realizarea lui?; (dupa parerea mea) raspunsul poate fi afirmativ.

Problema corelarii drepturilor subiective cu raporturile juridice, are o importanta atat practica, cat si teoretica. Drepturile subiective exista indiferent de raporturile juridice, iar raporturile juridice, se incadreaza in procesul realizarii acestor drepturi.

Insemnatatea drepturilor subiective se va mari, astfel apararea acestor drepturi va avea lor in permanenta nu numai la aparitia raporturilor juridice, ci si inainte de aparitia lor, cat si dupa stingerea lor.

Caracterizand statutul juridic al cetatenilor, putem vorbi in primul rand despre dreptul la munca, ca pe un drept, abstract, ins ape care inca nu-l detin, in al doilea rand, putem vorbi despre dreptul la munca ca despre un drept subiectiv pe care cetatenii il detin in urma indeplinirii anumitor conditii prevazute de lege.