Parteneriatele publice în sectorul serviciilor de alimentare cu apă din Finlanda

1. Introducere

De la începutul anilor 1990, dezbaterea internaţională privind gestionarea întreprinderilor de apă şi apă uzată s-a concentrat în mare măsură pe parteneriate publice-private (PPP) ca o metodă de îmbunătăţire a serviciilor de livrare a apei, în cadrul unui cadru mai larg pentru promovarea expansiunii sectorului privat in implicarea (PSP) în sector. Principala ipoteză care a stat la baza acestei abordari a fost o critică asupra utilitatilor sectorul public, care au fost considerate în imposibilitate de a extinde acoperirea şi îmbunătăţirea calităţilor serviciilor fara implicarea financiara şi tehnica a sectorului privat. Această linie de gândire a câştigat un impuls scurt cu publicarea Raportului Camdessus pe finanţarea de apă, prezentat la al 3-lea Forum Mondial de apă în Kyoto, care a enumerat procedurile necesare pentru încurajarea operatorilor privaţi să facă investiţiile necesare în sectorul de apă (Camdessus, 2003). PPP a fost puternic susţinut de către instituţiile financiare internaţionale cum ar fi Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional (FMI), care nu numai au susţinut sistemul, dar de multe ori chiar a setat PPP, ca o condiţie de împrumut pentru ţările în curs de dezvoltare. Printre susţinătorii principal al PPP au fost jucătorii la nivel mondial în politica de dezvoltare, cum ar fi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD, 2006), şi agenţiile de ajutor ale guvernelor OCDE.

Cu toate acestea, dintr-o altă perspectivă acest accent pus pe PPP reflectă o încercare de a revitaliza proiectul la nivel mondial de a extinde PSP în serviciile de apă, care în ultimii ani a fost criticat din cauza rezultatelor slabe. De exemplu, nu au fost întâlnite aşteptările generale in privinta cresterii investiţiilor şi creşterea eficienţei prin extinderea PSP în serviciile de apă, care a fost recunoscută oficial de către instituţii ca Banca Mondială. În acest sens, la World Water Forum IV care a avut loc în Mexico City în martie 2006, Katherine Sierra, Vice-Preşedintele Băncii Mondiale şi Seful Reţelei de infrastructură au recunoscut deschis ca: ''din cauza cerinţelor financiare ridicate, în anii 1990 am crezut că sectorul privat ar putea face investiţii importante pentru a salva sectorul apei. Cu toate acestea, aceste aşteptări nu a reuşit să se materializeze şi 90 % din resursele financiare au continuat să fie publice, chiar si la vârful participarii private''(La Jornada, 2006; a se vedea de asemenea, Hall şi Lobina, 2006). În plus faţă de eşecul din şedinţă aşteptările financiare ridicate în anii 1990, din tarile curs de dezvoltare au fost, de asemenea, nemulţumirile pe scară largă faţă de politicile de expansiune PSP in promovarea serviciilor de apă, nu în ultimul rând din cauza refuzului operatorilor privati să îşi extindă acoperirea în zonele cu venituri mici şi creşterea brusca a tarifelor care urmează în mod normal dupa introducerea PSP. Ca rezultat, un număr mare de acorduri cu PSP au fost reziliate, fie de către guvernele naţionale şi locale sau la iniţiativa operatorilor privaţi proprii, incluzand cunoscutele cazuri din Cochabamba (2000) şi La Paz (2005), în Bolivia, Tucuma'n (1997) şi Buenos Aires (2006) în Argentina, Dar es Salaam (2005), în Tanzania, sau Atlanta (2003) în SUA, pentru a menţiona doar câteva exemple remarcabile. Deşi este încă prea devreme pentru a vorbi despre o schimbare de paradigmă, aceste evoluţii recente au consolidat argumentele în curs de desfăşurare în favoarea revalorizarii rolului sectorului public în furnizarea de servicii şi căutarea de strategii de îmbunătăţire a calităţii şi eficienţei utilităţilor publice, care, chiar şi după două decenii de Expansiune PSP continua să servească peste 90% din populaţia lumii (Stephenson, 2005). În acest context, dezvoltarea/construirea utilităţilor publice, prin îmbunătăţirea performanţei lor prin sprijinul politic, tehnic şi financiar, precum şi a reformelor de gestionare este considerată esenţială pentru realizarea extinderii necesare în conexiunile de apă şi canalizare (Hoedeman, 2006).

O soluţie pentru restructurarea sectorului public şi îmbunătăţirea operaţiunile serviciilor de apă este oferit de Parteneriatul Public (PUPs). Conceptul are multe dimensiuni (a se vedea tabelul 1), dar cel mai folosit în legătură cu serviciile de apa este colaborarea între autorităţile publice de nivel şi tip asemanator, de exemplu: apa municipala şi intreprinderile de canalizare. Câteva exemple de succese a PUPs la nivel local în sectorul apei au fost relatate (de exemplu, Hall, 2000; Balanya et al, 2005)., şi semnificaţia de PUP, a fost recunoscută de asemenea nivel internaţional. În summit-ul din 2005 (CSD-13), Comisia ONU pentru Dezvoltare Durabilă listeaza stabilirea şi promovarea parteneriatelor public-privat şi public-public ca una dintre opţiunile de politică şi măsuri de practică pentru a accelera implementarea în apă, salubritate si aşezări umane (UNCSD, 2005). În plus, ONU Comitetul Consultativ pentru apă şi canalizare a lansat un Compendiu de Acţiuni care vizează îmbunătăţirea performantele utilitatilor publice prin promovarea cooperării între operatorii de apă. In aceste ‘‘Water Operator Partnerships (WOPs)’’, partenerii beneficiari sunt întotdeauna întreprinderi publice, dar partenerii colaboratori pot fii operatorii publici sau privaţi sau ONG-uri (ONU, 2006). S-a discutat despre WOPs la o sesiune tinuta de catre Departamentul Naţiunilor Unite pentru Afaceri Economice şi Sociale (UNDESA) la Forumul Mondialul Apei în Mexico City, în martie 2006 (UNDESA, 2006).

În timp ce in majoritatea cazurilor studiate au prezentat PUPs ca parteneriat de dezvoltare sau parteneriat internaţional, ele pot fi, de asemenea găsite si în ţările dezvoltate. În Finlanda, de exemplu, majoritatea absolută a întreprinderilor serviciilor de apa este deţinut şi administrata de către sectorul public, şi tradiţia pentru PUPs este puternică. Acest articol prezintă două cazuri relativ recente de PUP în Finlanda, dintre care unul este deja în exploatare şi celalalt în tranziţie de planificare pentru implementare. Primul caz este situat în Regiunea Ha meenlinna, unde oraşul Ha ¨ meenlinna şi comunele învecinate in 2001 au stabilit o companie pentru serviciile de apa si apa uzata. In prezent, compania care este detinuta integral de catre municipalitate se ocupa de serviciile de apa din zona. Al doilea caz are loc în regiunea Tampere unde o companie publica de alimentare cu apă a fost înfiinţată de către oraşul Tampere şi municipalitate în 2002.