Politica în domeniul cultural

Partea I

I. Scurt istoric al politicii culturale

Cooperarea culturală reprezintă o parte vitală a procesului de transformare, de tranziţie, prin care trec toate statele la ora actuală. Concepută ca scop, dar şi mijloc al procesului de construcţie europeană, de redefinire a identităţii europene, cooperarea culturală ar trebui să ocupe unul din locurile prioritare pe agenda politicienilor europeni.

Intr-o Uniune Europeană de 450 de milioane de locuitori, constată ei, cooperarea culturală devine mai importantă ca oricând, indeosebi in cadrul relaţiilor dezvoltate cu noii sau viitorii membri din estul şi centrul continentului. De altminteri, tot mai multe dezbateri se desfăşoară pe plan european in legătură cu rolul pe care cultura poate şi trebuie să il joace in procesul construcţiei europene şi despre cum Uniunea Europeană se poate implica mai mult in activităţile de cooperare din domeniul cultural. Cultura – a fost una din concluziile dezbaterilor din ultima vreme - nu trebuie să mai fie privită ca o preocupare marginală a politicii europene, ci drept un element catalizator al tuturor sferelor de activitate .

Pentru Comisia Europena, intarirea capacitatii institutionale si administrative a tarilor candidate este o cerinta cheie a aderarii, daca acestea vor sa adopte, sa implementeze si sa urmareasca modul de aplicare a acquis-ului comunitar.

Scopul consolidarii institutionale este punerea bazei institutionale necesare aderarii printr-o politica culturala integrata. Reforma institutionala in cultura a inceput prin deconcentrarea si descentralizarea activitatilor si a institutiilor culturale . In acest context se pune problema adoptarii unor politici culturale care sa asigure o restructurare a culturii romanesti.

Politica culturală reprezintă setul de orientări generale şi coerente cu privire la dezvoltarea sectorului cultural. Ea este intotdeauna un sistem de referinţă pentru acţiunea culturală. In contextul societăţii democratice, politica culturală este rezultatul unui proces de structurare a opţiunilor şi obiectivelor colective referitoare la dimensiunea culturală a ansamblului social.

II. Concepte de baza privind politica in domeniul cultural

1. Definirea si necesitatea politicii culturale

Inainte de toate, trebuie precizat ca sintagma „politica culturala“ are in vedere sensul de „strategie“, pe care cuvantul politikí il avea in limba greaca. Inainte de 1990, limba română avea două inţelesuri pentru cuvântul politică: politica propriu-zisă şi stratagema. In 1990, sub influenţa crescândă a limbii engleze in vocabularul cotidian românesc, importul direct al cuvântului policy in română a creat o situaţie in care al doilea inţeles a fost transformat, treptat, in strategie. Acum, mai ales sub influenţa "euro-limbii", cuvântul policy este adesea folosit pentru a desemna o strategie in aproape orice domeniu: toţi pretind nevoia unei anumite politici, in agricultură, in industrie, in servicii, in apărare etc. Bineinţeles, şi in cultură. Prin "cultură", un român ar inţelege un domeniu foarte larg ce cuprinde literatura, artele, moştenirea culturală, arhivele, mass-media şi industriile culturale .

Până in 1994, in România nu se vorbea despre politici culturale. Regimul comunist nu a folosit această expresie. Se vorbea doar despre cultura socialistă. De fapt, nu aveam un "minister al Culturii" ci o autoritate pe jumătate de stat, pe jumătate de partid denumită "Consiliul pentru Educaţie şi Cultură Socialistă". De aceea Ministerul Culturii a fost unul dintre primele ministere create după prăbuşirea regimului, in decembrie 1989. Noul minister a fost autorizat să creeze şi să adopte "strategii" in diverse domenii culturale. Totuşi, numai după aderarea la Consiliul Europei, in 1993, oficialii ministerului au aflat despre programul Consiliului de evaluare a politicilor culturale ale membrilor acestuia. Prima tentativă de a incepe o evaluare a politicilor culturale româneşti a avut loc la sfârşitul lui 1994. Rezultatul a fost clar: nu exista o politică culturală definită in România. Şase ani mai târziu, un raport internaţional şi unul românesc au fost finalizate in cadrul programului menţionat mai sus, iar o strategie pe zece ani a fost pusă la punct pentru Ministerul Culturii, folosind banii puşi la dispoziţie de Comisia Europeană in cadrul programului Phare. Aceasta a fost prima strategie coerentă a dezvoltării culturale româneşti. Doar câteva luni mai târziu, in ianuarie 2001, un nou guvern a reorganizat ministerele, creând Ministrul Culturii şi Cultelor.

In statele democratice, cultura este autonoma, in raport cu domeniul politic, fiecare creator avand libertatea exprimarii crezurilor sale artistice, credintei sale religioase, convingerilor sale politice etc. Pentru ca exercitarea acestei libertati sa fie garantata, statul este dator sa puna in miscare un mecanism de sustinere a culturii, prin mijloace legislative si administrative.

Pe de alta parte, statul trebuie sa asigure accesul fiecarui cetatean la cultura. Pana si tari extrem de reticente in adoptarea unei politici culturale au luat, in ultimii ani, decizii menite sa duca la stabilirea unor asemenea strategii: britanicii au infiintat un minister al patrimoniului cultural, iar americanii discuta necesitatea unui subsecretariat de stat pentru cultura.

Inca de la mijlocul deceniului trecut, Consiliul Europei a lansat un program de evaluare a politicilor culturale nationale ale statelor membre. Acest program a capatat o deosebita importanta mai ales dupa valul revolutionar care a maturat dictaturile comuniste din Europa, democratiile noi sau restaurate aflandu-se intr-o febrila cautare a adevaratelor identitati culturale nationale – pervertite, peste patru decenii, de regimuri, in fond si fara exceptie, antinationale –, dar si a unor modalitati de a sprijini cultura, in fata inerentelor presiuni la care aceasta este supusa, intr-o economie concurentiala. Devenind, in 1993, membra a organizatiei paneuropene, Romania a intrat in acest program, in care, pentru fiecare tara participanta, se intocmesc cate doua rapoarte de expertiza: unul intern si unul apartinand unor experti europeni. Din pacate, in 1994 – cand a avut loc prima incercare de pornire a programului si pentru tara noastra –, s-a inregistrat un esec (era evident ca nu exista, la acea vreme, suficienta coerenta pentru sustinerea unei strategii nationale in domeniul culturii), declansarea programului fiind reluata abia in 1998, la insistentele Romaniei .

Din punct de vedere istoric, interesul statelor Europei Centrale pentru domeniul artistic a fost extrem de important. Relaţia s-a constituit in perioada renaşterii naţionale, cand artele au contribuit la intemeierea statelor-naţiune (Polonia, Ungaria, Serbia...). Pe de altă parte, perioada socialistă a făcut ca legăturile intre stat şi artă să devină mult mai detaliat definite, folosind (impropriu) arta ca instrument al ideologiei. Sovietizarea culturii a contribuit la distrugerea culturilor naţionale, a limbilor (in Ucraina, Belarus), a patrimoniului arhitectural, a codurilor vizuale... Tradiţiile artistice locale şi valorile culturale au fost nu numai părăsite, ci, adesea, eliminate din muzee şi din lucrările de istoria artei (sub eticheta de artă religioasă sau "artă reacţionară").