Politici Publice și Schimbare Instituțională

Introducere

Începând cu data de 1 ianuarie 2007 România este membră a Uniunii Europene. Agenda publică din ultimii ani a fost ocupată într-o proporţie covârşitoare de subiecte legate de respectarea de către România a condiţiilor impuse de Uniunea Europeană pentru obţinerea acestui statut. Rapoartele de monitorizare ale Comisiei Europene au avut uneori efectele unor barometre politice pentru formaţiunile politice aflate la putere, prestaţia echipelor guvernamentale fiind evaluată în funcţie de natura aprecierilor formulate în aceste rapoarte.

Printre domeniile care au făcut subiectul acestei monitorizări s-a numărat şi administraţia publică1. Ca urmare a recomandărilor formulate în aceste rapoarte, administraţia publică românească a fost supusă unui proces de schimbare al cărui principal obiectiv l-a constituit îndeplinirea cerinţelor impuse de statutul de membru al Uniunii Europene. Spre deosebire de corpusul de reglementări reprezentat de acquis-ul comunitar, la nivelul statelor membre ale Uniunii nu există, în ceea ce priveşte administraţia publică, un model unic de organizare şi funcţionare. Acest fapt se datorează diferenţelor între sistemele politice sau tradiţiile administrative ale acestor ţări (Bouckaert şi Pollitt 2000, Kassim et all 2000). Cu toate acestea, întărirea capacităţii administrative a ţărilor candidate2 a fost considerată o condiţie pentru dobândirea statutului de membru al Uniunii. Fără un model de administraţie impus de Uniunea Europeană, România s-a aflat practic, asemenea altor ţări (Kassim et all, 2000), în situaţia de a alege unul din oferta existentă la nivelul statelor mai dezvoltate ale Uniunii.

În România, la fel ca în cazul majorităţii ţărilor foste comuniste, reforma administraţiei publice a întâmpinat dificultăţi nu atât datorită lipsei de experienţă în ceea ce priveşte iniţierea şi dezvoltarea unor măsuri reformatoare, cât faptului că aceste reforme au fost determinate de presiuni externe, ca urmare a adoptării obiectivului politic al aderării la Uniunea Europeană (Goetz 2001, Radaelli 2004). Fiecare dintre ţările foste comuniste a urmat traiectorii diferite ale reformei, România începând prin a-şi concentra acest efort în trei direcţii: descentralizarea administrativă, reforma funcţiei publice şi reforma formulării politicilor publice.

1 În fiecare din rapoartele de ţară, a fost semnalat stadiul reformei în ceea ce priveşte administraţia publică (vezi în special raportatele de monitorizare ale României din anii 2003, 2004, 2005, 2006).

2 Pentru ţările candidate la statutul de membru, printre criteriile de aderare se numără şi cel referitor la necesitatea creşterii capacităţii administrative (criteriul a fost adoptat la Madrid în cadrul adunării Consiliului European din decembrie 1995). Acestui criteriu i se adaugă cel referitor la capacitatea statelor candidate de a implementa aquis-ul comunitar ceea ce, de asemenea, presupune creşterea capacităţii administrative (criteriu formulat în iunie 2000 la adunarea Consiliului European de la Feira).

6

Una dintre probleme generate de reformele iniţiate în ţările din sud-estul Europei este legată de trecerea de la o administraţie puternic centralizată, caracterizată printr-o birocraţie excesivă, la o administraţie specifică statelor democratice. Natura şi ritmul de modernizare a administraţiei au fost însă diferite pentru fiecare din ţările sud-est europene, fiind de cele mai multe ori asimilată efortului de dobândire a statutului de membru al unor organisme internaţionale de tipul Uniunii Europene sau NATO3. Acestor condiţii, de a căror realizare a depins integrarea formal/administrativă a acestor ţări în clubul ţărilor dezvoltate ale Europei, le corespund un set de obiective specifice a căror realizare a fost monitorizată de acestea organisme precum şi Banca Mondială (vezi Banca Mondială, 2004). Dacă în cazul unor domenii, realizarea condiţiilor de aderare la una dintre acestea cum este Uniunea Europeană a fost facilitată de existenţa unui acquis comunitar pentru diferitele domenii vizate, în ceea ce priveşte administraţia acesta nu există4, condiţionarea fiind mai degrabă legată de iniţierea unui proces de modernizare care să conducă la un grad de eficienţă crescut al activităţilor administraţiei publice. În aceste condiţii, fiecare dintre ţările Uniunii Europene au adoptat un model specific de organizare şi coordonare a administraţiei publice conform tradiţiilor şi practicilor existente la nivelul acestora (vezi Bouchaert şi Pollitt, 2000).

Din acest punct de vedere, principala provocare cu care se confruntă România este de a identifica şi adopta un model de dezvoltare a administraţiei publice care să răspundă cerinţelor de eficienţă impuse de Uniunea Europeană. Criteriul ce trebuie satisfăcut nu se referă strict la natura măsurilor luate ci la crearea unor mecanisme prin care elaborarea şi implementarea politicilor publice, indiferent de conţinutul lor, să conducă la creşterea capacităţii administrative.