Primarul și instituția sa

Introducere

Schimbarea sistemului socio – economic, problemele care apar în procesul tranziţiei, globalizarea economiei au creat dificultăţi în viaţă, în activitatea localităţilor, iar deciziile factorilor responsabili sunt deosebit de importante pentru depăşirea acestor probleme. În acest context, dezvoltarea economică constituie o alternativă pe care o pot utiliza folosind potenţialul existent al localităţii.

Afacerile reprezintă motorul dezvoltării economice constituind sursa de bază a creării veniturilor şi implicit a bunăstării locuitorilor. Dezvoltarea economică este un proces continuu şi coerent de planiificare a programelor strategice şi a politicilor de dezvoltare în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii ţinând seama de interdependenţele dintre problemele mediului înconjurător, bunăstării generale şi procesului creşterii economice.

Dezvoltarea locală este un proces de diversificare şi dezvoltare a activităţilor economice şi sociale la nivelul unui teritoriu pornind de la mobilizarea şi coordonarea resurselor şi energiilor existente. Această dezvoltare se află la intersecţia mai multor domenii de intervenţie publică – în acest sens, putem avea pe lângă politicile economice locale şi politicile urbane de amenajare a teritoriului.

În ţara noastră conceptul de dezvoltare economico – socială locală îşi face apariţia odată cu manifestarea fenomenelor de descentralizare teritorială şi de deconcentrare a serviciilor publice. Dezvoltarea societăţii depinde de politica guvernului şi administraţiei centrale şi rolul administraţiei locale prin care se asigură armonizarea intereselor naţionale cu cele locale.

CAPITOLUL I

1. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A STATELOR FEUDALE ROMÂNAŞTI ÎN EVUL MEDIU DEZVOLTAT

Conducerea localităţii se afla în mâinile unui reprezentant ales al obştii târgoveţilor, care purta în Moldova numele de şoltuz, iar în Ţara Românească pe acela de judeţ. În îndeplinirea atribuţiilor sale judeţul era ajutat de un sfat de 12 pârgari. Alături de acest sfat restrâns, apare menţionat în documente şi unul mai larg, ai cărui membrii sunt numiţi sfetnici sau oameni buni si bătrâni. Acesta este o supravieţuire a conducerii vechii obşti rurale, peste care s-a suprapus organizarea specific orăşenească.

Conducerea localităţii avea atribuţii foarte variate. Ea îndeplinea funcţii administrative – între care supravegherea activităţii negustorilor şi a meşteşugarilor – judiciare, fiscale (organizarea veniturilor şi cheltuielilor oraşului şi repartizarea dărilor către domnie); ea reprezintă oraşul faţă de domnie şi întreţinea relaţii cu conducerile altor oraşe.

În cadrul oraşului ia naştere în această epocă şi un drept specific menţionat sub numele de obiceiul târgoveţilor şi care constituia un complex de norme juridice izvorâte din practica zilnică şi din contactul cu negustorii din alte ţări.

În decursul secolelor de cristalizare şi dezvoltare a relaţiilor feudale s-au elaborat şi în Moldova şi în Ţara Românească o serie de norme juridice care corespundeau noilor relaţii, fiind menite să apere ordinea socială existentă şi interesele stăpânilor de pământ.

Dreptul feudal care reglementează relaţiile dintre oameni, are un pronunţat caracter de clasă, ilustrat prin condiţiile inegale în care sunt apărate interesele feudalilor şi populaţiei dependente. În această privinţă este foarte grăitoare şi o Convenţie încheiată de domnul Moldovei cu polonii, în 1540, în care se prevede ,între altele, că,,nu se va da credinţă podanului (ţăranului aservit) împotriva stăpânului sau; stăpânul va fi crezut întotdeauna împotriva podanului sau’’. Ţăranul aservit era lipsit astfel de posibilitatea de a-şi apăra interesele.