Proprietatea privată în noul cod civil

INTRODUCERE

„Unde proprietatea nu este protejată, se poate zice că acolo nu mai există societate posibilă şi reîncepe barbaria. Aceste idei sunt aşa de simple şi evidente încât nu înţelegem cum au putut fi contestate şi nesocotite... Omul a dobândit prin

industria sa pământul pe care locuieşte.”

(Constantin Enache)

În sens larg cuvântul "proprietate" este aplicabil tuturor drepturilor. În general a fi proprietar inseamnă a deține ceva în mod exclusiv, a avea libertatea de a-l folosi și de a-i da utilizarea dictată de nevoi potrivit naturii lui intime. În dreptul român expresia „dominium” (stpanire, proprietate) se referea nu numai la proprietatea propriu-zisă (dominium proprietatis) dar și la alte drepturi reale cum ar fi, de pildăƒ, proprietatea unui drept de uzufruct (dominium uzufructus). Uneori şi legiuirile moderne intrebuinţează cuvantul proprietate in acelaşi inţeles căci se vorbeşte despre proprietate mobiliară şi imobiliară, de proprietatea unui uzufruct; de proprietatea unei creanţe sau de proprietatea numelui, de proprietatea inventatorului asupra invenţiei sale, de proprietatea artistului asupra operei sale, de proprietatea literară, industrială sau comercial, adică de proprietatea incorporală. In parte, aceste formule nu acoperă natura şi caracterele dreptului de proprietate. Henri Capitant spunea că extensiunea aceasta trebuie privită numai ca o simplă metaforă .

Dreptul de proprietate este, conform Codului civil, dreptul unei persoane de a

se bucura și dispune de un lucru in mod exclusiv și absolut, insă in limitele determinate de lege. In funcție de titular și caracteristici, proprietatea poate fi privată sau publică.

Proprietatea este rezultatul muncii, de altfel in doctrina mai veche dreptul de proprietatate era clasificat şi studiat alături de dreptul la muncă. S-a susţinut şi se susţine inca de foarte mulţi, că la origine proprietatea era colectivă, şi că numai in urma unei indelungate evoluţii istorice ea a devenit individuală. Dacă dăm acestei afimaţii o formă absolută, atunci, după toate probabilităţile, ea nu corespunde cu realitatea. Este aproape sigur că oamenii, chiar in starea lor primitivă, au cunoscut totdeauna proprietatea individuală a anumitor obiecte mobile; orice om a trebuit să fie proprietarul exclusiv al armelor şi uneltelor sale de muncă, al veşmintelor sale, al calului şi cortului său, şi in fine al femeii sale. Dacă insă reducem afirmaţia de mai sus la proprietatea funciară, adică in primul rand la proprietatea pamantului cea mai interesantă formă a proprietăţii,deoarece este aceea care a evoluat cel mai mult in decursul vremii, atunci afirmaţia este probabil exactă, desi aici ne aflăm adesea pe terenul nesigur al ipotezelor istorice.

Se pare ca toate popoarele, in perioada cea mai primitivă a evoluţiei lor, au ignorat proprietatea individuală a pămantului. In afară chiar de orice mărturie istorică,simpla raţiune este suficientă pentru a ne convinge de acest lucru. Popoarele primitive erau nomade, ele trăiau din vanat, şi mai tarziu din creşterea vitelor; ele nu cultivau deci pămantul şi nu erau stabilite in mod durabil pe un pămant determinat.

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE

1.1. DEFINIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

În diferitele stadii ale dezvoltării societăţii omeneşti a existat preocuparea de a justifica instituţia proprietăţii, toate curentele, toate concepţiile au rămas unanime in a susţine importanţa şi necesitatea ei, insă, din interese care nu fac obiectul lucrării de faţă, preocupările au diferit in privinţa originii şi a scopurilor sale. Proprietatea este privită in dubla ei accepţiune: economică şi juridică. Privită ca o categorie economică proprietatea a existat de-a lungul societăţii omeneşti, producerea şi procurarea de bunuri necesare traiului este o premisă indispensabilă pentru viaţa socială şi, ca atare, proprietatea este strans legată de sfera producţiei de bunuri materiale şi de culegerea roadelor acestei activităţi. Proprietatea este apreciată ca fiind o categorie economică, spre deosebire de care, dreptul de proprietate este o categorie juridică şi se distinge prin apropriere, insuşire a unui bun, iar titularul este indreptăţit să-şi exercite prerogativele dreptului său prin putere proprie şi in interes propriu, respectand limitele impuse de lege, cu indreptăţirea de a pretinde tuturor celorlalţi erga omnes de a se abţine de la orice acte care să fie de natură a stanjeni acest drept. Sensul juridic este imbinat cu cel economic, pentru că totalitatea relaţiilor economice dintre oameni sunt in acelaşi timp şi relaţii juridice, pe care aceştia le au intre ei in legătură cu bunurile.

Dreptul de proprietate este strâns legat de patrimoniu şi in doctrina romană s-a considerat că este strans legat de persoana titularului. Noţiunea dreptului de proprietate este dată de art. 480 Cod civil roman, după modelul său francez de la 1804. Pe bună dreptate ea este considerată de cunoscuţi autori de specialitate ca fiind incompletă .

În doctrina franceză este cunoscută definiţia dată, după art. 544 din Codul civil francez, de A.Colin şi H.Capitant: “Proprietatea poate fi definită ca dreptul de a folosi un lucru şi de a scoate din el toată utilitatea de care el este susceptibil s-o procure in chip exclusiv şi perpetuu” . Redactarea textului francez, care prevede că este un drept de o manieră mai mult decat absolută, este considerată ca o definiţie celebră, transpusă in concepţia individualistă a dreptului roman, insă in realitate folosinţa şi dispoziţia nu

sunt intrutotul absolute. De aceea, este preferată definiţia dată mai sus .