Răspunderea Juridică a Salariaților

1. Considerații generale privind răspunderea juridică în dreptul muncii

Prezentă în toate ramurile dreptului , instituția răspunderii juridice asigură eficacitatea ordinii de drept, stimulează activitatea de respectare a legii, stabilitatea și menținerea ordinii sociale.

Răspunderea juridică este o expresie specifică a ideii de responsabilitate socială , în conformitate cu care fiecare om trebuie să își asume și să suporte consecințele faptelor sale.

Răspunderea intervine atunci când o anumită conduită nu se conformează modelului stabilit de norma juridică, iar această conduită este apreciată în mod negativ.

Noțiunea de răspundere nu poate fi just înțeleasă decât pornindu-se de la formele concrete de răspundere: civilă, penală, disciplinară etc. Formele concrete ale răspunderii prezintă nu numai particularități, dar și asemănări și elemente comune.

Astfel, atât răspunderea civilă, cât și răspunderea specifică dreptului muncii au o natură contractuală, însă rigorile sancționatorii ale răspunderii specifice dreptului muncii sunt atenuate, de exemplu: salariații au obligația de a acoperi numai dauna efectiv produsă, nu și beneficiul nerealizat, repararea pagubei se face totdeauna prin echivalent bănesc, executarea silită se poate face numai asupra unei cote din salariu etc.

Față de răspunderea specifică dreptului penal, având în vedere ca prezintă un grad de pericol social mult mai redus, sancțiunile din dreptul muncii nu sunt atât de grave, predominând sancțiunile patrimoniale, pe când în dreptul penal predomină sancțiunile care privesc libertatea persoanei, în materie penală gradele vinovăției (intenție, culpă), conduc la individualizarea sancțiunii, pe când în dreptul muncii nu au nici o relevanță, salariatul răspunzând pentru culpa cea mai ușoară. Găsim și elemente comune, astfel ambele forme de răspundere sunt unipersonale, nefiind posibilă răspunderea prntru altul; ambele recunosc reabilitarea ca instituție specifică care ”șterg” consecințele negative ale faptei pedepsite prin trecerea unui interval de timp, cauzele de exonerare de răspundere sunt asemănătoare etc.

Legislația muncii nu definește noțiunea de răspundere, limitându-se doar la oferirea a patru forme de răspundere, sfera care se ocupă de redarea condițiilor angajării unei anumite răspunderi, a naturii sancțiunilor prevăzute și întinderii acestora, a principiilor răspunderii, a termenelor în care pot fi aplicate sancțiuni, sau a reparării prejudiciului, a căilor de atac, etc.

Se poate trage concluzia că răspunderea caracteristică dreptului muncii are o natură legală, formele specifice de răspundere în dreptul muncii fiind expres reglementate în Codul muncii sau în alte acte normative privitoare la raporturile de muncă.

2. Disciplina muncii

Prin încheierea contractului de muncă între angajator și salariat se naște un raport de subordonare. Subordonarea, existentă din treaptă în treaptă organizatorică, apare ca o necesitate obiectivă impusă de însuși diviziunea muncii.

Disciplina muncii este condiție obiectivă, necesară și indispensabilă desfășurării activității fiecărui angajator . Necesitatea respectării unei anumite ordini, a unor reguli, care să coordoneze conduita indivizilor, pentru atingerea scopului comun, se impune cu forța evidentă valabilă pentru orice activitate umană desfășurată în colectiv. Desigur că, în noile condiții economice, politice și sociale, din țara nostră, rolul disciplinei nu a scăzut; ea își menține pe deplin actualitatea și importanța sa .

În virtutea raportului de subordonare, salariatul trebuie să respecte nu numai obligațiile generale de muncă prevăzute în actele normative, în contractul colectiv și contractul individual de muncă, în regulementul intern, dar și măsurile (dispozițiile) data de angajator prin decizii, ordine scrise sau verbale în exercitarea atribuțiilor sale de coordonare, îndrumare și control.

Punând în evidență importanța îndatoririi de a respecta disciplina muncii, Codul muncii o enunță în art. 39 alin. (2) lit. b) ca o obligație distinctă a salariaților. Această obligație corespunde dreptului angajatorului – prevăzut la art. 247 alin. (1) din același cod – de a aplica sancțiuni disciplinare salariaților ori de câte ori constată că aceștia săvârșesc abateri disciplinare.