Relația administrației publice cu presa

I Relaţiile publice concept rol şi istorie

1.1 Delimitări conceptuale

Practica relaţiilor publice este arta şi ştiinţa socială a analizării unor tendinţe, a anticipării consecinţelor lor, a sfătuirii liderilor unei organizaţii şi a implementării unor programe de acţiune care vor servi intereselor instituţiei, cât şi intereselor publicului

Relaţiile publice sunt o activitate instituţională de construire a credibilităţii unui grup sau a unei organizaţii aflate într-un raport de interese comune cu alte grupuri sau organizaţii şi care apelează la strategii de comunicare pentru a obţine „atestate” de validare publică a acestor interese. Relaţiile publice exprimă efortul pentru obţinerea unui acord între grupuri sau instituţii, pentru a configura o asociere formală în scopul promovării intereselor comune.

Existenţa unor forme de comunicare publică este anterioară a ceea ce numim „Relaţii Publice”. Fie politice, fie legal-administrative („Acta diurna” lansată de Iulius Caesar sau preocuparea cardinalului Richelieu pentru ştirile oficiale, de stat), fie ideologii de stat („Principele” lui Machiavelli), practicile anterioare de cultivare a imaginii monarhului, a statului sau a aparatului administrativ sunt interesante şi relevante în ce priveşte formele de influenţă publică şi tipul de opinie generală, fără ca din acestea să putem evidenţia un efort metodic de responsabilizare publică a aparatului de stat

Propunându-şi amplificarea încrederii publice în instituţie, relaţiile publice gestionează imaginea acesteia. Pe lângă relaţiile cu publicul, ele cuprind raporturile cu presa, relaţiile cu funcţionarii (relaţii umane), relaţiile cu alte autorităţi, cu universităţile, partidele politice, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale etc.

Conceptul de relaţii publice vizează, aşadar, tot ceea ce întreprinde o instituţie pentru a crea şi menţine relaţii bune (şi, implicit, o bună imagine) cu toate categoriile de public cu care aceasta intră în contact: propriii angajaţi, ca public intern, clienţi, furnizori, intermediarii, prescriptorii, instituţiile bancare sau de asigurări, cele administrative, puterea locală sau guvernamentală etc. şi, deloc în ultimul rând, cu mass-media, care joacă şi rolul de ţintă, dar şi pe acela, mai special, de releu de transmisie a informaţiilor către toate celelalte categorii anterior enumerate.

Relaţiile publice nu reprezintă un segment de activitate de care instituţiile să se poată dispensa. Singura posibilitate de alegere este de a opta

pentru coordonare şi practicare a acestei activităţi într-un mod cât mai potrivit sau, dimpotrivă, de a o lăsa la voia întâmplării, ceea ce reprezintă o cale sigură spre dezastru.

1.2 Istoric al relaţiilor publice

Originile relaţiilor publice sunt foarte îndepărtate. De exemplu, iniţierea practii de a trimite echipe care să pregătească totul înaintea călătoriei unui demnitar sau politician este pusă pe seama locuitorilor vechiului Babilon, a celor din Grecia sau Roma antică. Riscând o apreciere ce ar putea fi socotită mai puţin pioasă, s-ar putea spune că Sfântul Ioan Botezătorul însuşi a făcut o treabă foarte bună, pregătind venirea lui Iisus din Nazareth

Publicitatea fost utilizată, sub diferite forme, pentru gestiunea de imagine, încă din antichitate. Inscripţii de genul “Votaţi pentru Cicero. Este un om bun” au fost găsite de arheologi printre ruinele civilizaţiilor antice. Însuşi Iulius Cezar a ordonat, în anul 59 î.Hr., lipirea unui afiş de informare, denumit Acta Diurna, în afara Forumului, cu scopul de a informa cetăţenii despre activităţile legislatorilor romani.

Activitatea de relaţii publice şi de gestiune profesionistă a imaginii a debutat efectiv în Statele Unite în ajunul primului război mondial şi a cunoscut următoarele etape:

- 1900 -1914 - etapa de reacţie la critica societăţii americane. Erau criticate metodele inumane utilizate de marile companii de căi ferate, bănci, companii petroliere şi miniere, în goană după profituri cât mai mari. Interesate în refacerea “imaginii” lor, companiile au apelat la specialişti, cum a fost cazul lui Ivy Ledbetter Lee, care, angajat de proprietarii minelor de cărbuni, înfiinţează, în 1905, un prim birou de specialitate “publicity”.

- 1914 -1919 - etapa Primului Război Mondial, dominată de principiul “publicul trebuie informat”. Pentru a capta încrederea publică, preşedintele Wilson creează, la 6 aprilie 1917, “Committee on Public Information”, cunoscută sub numele de Comisia Creel, care îmbină relaţiile publice, propaganda, războiul psihologic şi multiple acţiuni de informare în interiorul şi exteriorul SUA.

- 1919 -1939 - etapa a III-a, când specialiştii formaţi de “Committee on Public Information” au pus la dispoziţia companiilor americane experienţa acumulată în domeniul gestiunii de imagine. Se înfiinţează primele companii de relaţii publice; întreprinderile americane încep să conştientizeze că informaţia şi gestiunea imaginii înseamnă putere şi înfiinţează birouri de relaţii publice; le urmează exemplul fundaţiile, institutele de cercetări, spitalele, bisericile, organizaţiile politice şi apolitice (printre care şi sindicatele). Este gestionată marea criză din 1929 - 1933.