Sănătatea - serviciu public în România și în SUA

CAPITOLUL I

SĂNĂTATEA- SERVICIU PUBLIC ÎN ROMÂNIA

I.1. PREZENTARE GENERALĂ

Sistemul românesc de sănătate este unul dintre domeniile rămase în urma dezvoltării generale a economiei. O simţim fiecare dintre noi, în calitate de pacienţi, dar şi medicii şi asistentele, care aleg să plece în masa în vestul Europei. Ceea ce complică lucrurile este faptul că, la fel ca în educaţie, sanătatea este un sector în care statul este competitorul principal, dar primat care reglementează şi face jocurile în primat.Sănătatea este un serviciu public, ceea ce implica un grad mare de responsabilitate din partea personalului.

Deşi statul român nu a relaxat monopolul pe care îl are în domeniul asigurărilor de sănătate, operatorii primate au crescut treptat, pe măsură ce medicii au ales să iasă din sistemul public, iar clasa medie a avut venituri suficiente pentru a susţine profitabilitatea clinicilor private.

Modele de bună practică în sănătate din regiune sunt Grecia sau Turcia, care au sisteme private dezvoltate şi de o calitate care a atras înapoi medicii emigranţi.

Rezultatele sistemului de sănătate actual sunt cele mai evidente în statistici, unde, cu 80 de euro pe cap de locuitor, figurăm pe ultimele locuri la consumul de medicamente, dar pe primele la mortalitate, precum şi la incidenţa unor boli grave precum hepatita sau tuberculoza. Cu toate că plătesc asigurările sociale, românii aleg să se opereze în străinătate sau să plătescă din buzunar o consultaţie la privat, ceea ce dovedeşte încrederea redusă pe care o au în sistemul de stat.

Accesul la serviciile de educaţie şi de sănătate este considerat un drept fundamental al individului, în toate ţările civilizate.

Sănătatea pare a fi un nou “segment” în care problemele tind să se globalizeze. Nu doar românii se confruntă cu greutăti în finanţarea domeniului, ci mai toate ţările lumii. Un primat realizat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică arată că, la nivelul multor state, cheltuielile cu sănătatea cresc într-un ritm mai ridicat decât ritmul de creştere economică.

Sistemul românesc de asistenţă medicală este deţinut aproape în totalitate de către stat şi este format dintr-o serie de reţele de spitale, policlinici şi alte instituţii medicale de catre Ministerul Sănătăţii şi Familiei prin 42 de Direcţii Judeţene de Sănătate Publică.

Modificarea sistemului după 1989 a însemnat costuri suplimentare, o stare de confuzie în rândul personalului medical, întârzieri în reglementarea legislativă a atribuţiilor părţilor componente ale sistemului, o circulare disfuncţională a fondurilor, luarea unor decizii punctuale, pe parcurs, fără a se cunoaşte repercusiunile sociale pe termen lung ale acestora – toate acestea afectând, în cele din urmă, calitatea şi accesibilitatea serviciilor medicale oferite beneficiarului.

Deşi procentul de neasiguraţi nu este foarte mare (între 5 şi 10%), noul model a dus la o reducere a accesului populaţiei la serviciile medicale, prin existenţa acestui segment care nu poate beneficia de asistenţa medicală, în afara celei de urgenţă. În al doilea rând, există încă elemente moştenite din vechiul primat care nu şi-au găsit rezolvarea şi care favorizează reducerea accesului la serviciile medicale sau reducerea calităţii acestora: absenţa asistenţei medicale primare, în unele localităţi din rural, existenţa unităţilor medicale deteriorate şi lipsite de dotarea necesară, salariile reduse ale personalului medical şi practica încetăţenită a plăţii informale din partea bolnavului, pentru serviciile primate.

I.2. ANALIZA SWOT

Puncte tari:

• Pregătirea medicilor români care pot face faţa oricărei situaţii, oricărui sistem medical din lume;

• Universităţile din România înca mai reuşesc să inspire generaţii întregi de tineri;

• Personalul specializat din cadrul instituţiilor cu atribuţii în domeniul sănătăţii (Casa de Asigurări de Sănătate şi Direcţia de Sănătate Publică);

• Numărul mare de ONG-uri active în domeniul sănătăţii şi în domeniul medico-social care pot fi utilizate ca resursă, în programe de parteneriat.

Puncte slabe:

• Acoperirea cu servicii la nivelul României, atât din punct de vedere al calităţii, cât şi din punct de vedere al acoperirii geografice.

• Lipsa unui sistem unic informatic integrat care să interconecteze toţi furnizorii de servicii medicale, precum şi instituţiile cu atribuţii în asigurarea sănătăţii, care să permită o mai bună gestionare a fondurilor disponibile şi, în acelaşi timp, să ofere o modalitate „inteligentă” de stocare a datelor care să conducă la o bază care să permită analize sincronice şi diacronice, pe termen lung, şi prognoze care să crească adaptabilitatea sistemului la nevoile reale ale populaţiei.

• Slaba motivare a personalului medical care au salarii mici şi nu sunt apreciaţi la adevarata lor valoare.

• România are cu aproape o treime mai puţin personal medical la 1000 de locuitori faţă de media UE, având cel mai mic număr de doctori, raportat la numarul de locuitori, din UE.

• Corupţia în rândul personalului medical;

• Lipsa, la nivel local, a autonomiei reale, financiare şi manageriale, lipsă care afectează toate aspectele majore ale activităţii instituţiilor abilitate în domeniul sănătăţii, de la organizarea funcţională, la colectare, finanţare, contractare, decontare, informare etc.

• Fondurile reduse pentru medicamente şi prescrierea unor medicamente scumpe au dus la limitarea accesului unei mari părţi a populaţiei la medicamente compensate şi gratuite asigurate de sistemul de asigurări de sănătate.

• Finanţarea sistemului sanitar continuă să fie neadecvată şi utilizată într-un mod ineficient. În ciuda unei creşteri a ponderii cheltuielilor totale pentru sănătate din PIB, nivelul de finanţare a sistemului de sănătate din România rămâne scăzut în context european, mai ales având în vedere lunga perioadă de subfinanţare cronică şi lipsă de investiţii din sănătate.