Scenarii Privind Regionalizarea în România și Implicațiile lor pentru Dezvoltarea economico-socială

Scenarii privind regionalizarea în România și implicațiile lor pentru dezvoltarea economico-socială

Stadiul cunoașterii

Tema regionalizării este legată de aspecte precum descentralizarea, transferul de competenţe şi resurse de la nivelul naţional la cel regional. Ideea de regionalizare a României prezintă și un istoric.

Unirea Moldovei cu Ţara Românească, în anul 1859, a declanşat un proces de reorganizare teritorială coerent marcat în 1864 de adoptarea Legii pentru comunele rurale şi urbane şi a Legii pentru înfiinţarea consiliilor judeţene, ce sunt considerate a fi primele legi de organizare administrativă a statului român. Teritoriul a fost împărţit în:

− 33 de judeţe investite cu personalitate juridică şi cu organe deliberative şi executive (consiliu judeţean şi prefect);

− plăşi, ca simple subdiviziuni ale judeţelor, fără personalitate juridică, conduse de subprefecţi, cu atribuţii de supraveghere şi control asupra autorităţilor comunale;

− comune, cu personalitate juridică şi ale căror organe deliberative şi executive erau consiliul comunal şi primarul. În anul 1925, prin Legea pentru unificare administrativă, teritoriul României se împarte, din punct de vedere administrativ, în judeţe (71) şi judeţele în comune (8.879), atât rurale, cât şi urbane. Prin Legea administrativă din 1938 se desfiinţează administraţia autonomă a judeţului, înfiinţându-se ţinutul. Judeţul rămâne astfel o circumscripţie în care funcţionează serviciile exterioare ale ministerelor. Această nouă lege este considerată a fi specifică perioadelor de criză sau regimurilor totalitare. În baza Constituţiei din 1938 şi a acestei legi au fost formate 10 ţinuturi, fiecare dintre ele fiind alcătuite din mai multe judeţe, independent de criteriul istoric. Doi ani mai târziu, ţinuturile vor fi desfiinţate, iar judeţele vor redeveni unităţi administrativ-teritoriale descentralizate cu personalitate juridică.

Prin Legea nr. 5 din anul 1950 au fost desfiinţate cele 58 de judeţe, odată cu cele 424 plăşi şi 6.276 de comune rurale şi urbane, fiind înlocuite cu 28 de regiuni compuse din 177 de

raioane, 148 de oraşe şi 4.052 de comune. Această lege este considerată a fi un experiment sovietic de organizare a teritoriului.

Constituţia Republicii Populare Române din 1952 şi Decretul 331 din acelaşi an, ce modifica Legea nr. 5/1950, impun o nouă organizare administrativ-teritorială, astfel încât numărul de regiuni a fost redus la 18, prin comasare.

În anul 1968, prin Legea nr. 2, s-a revenit la împărţirea administrativ-teritorială a ţării pe judeţe: 39 de judeţe, Municipiul Bucureşti, 236 de oraşe, dintre care 47 de municipii, şi 2.706 de comune având în componenţă 13.149 de sate. Cauzele acestor modificări sunt considerate a fi schimbările structurale în economia naţională, marcate de industrializare, şi creşterea explozivă a populaţiei urbane pe baza migraţiei interne din zona rurală în cea urbană.

Analiza acestor etape de organizare administrativteritorială aduce în discuţie ideea că preocuparea pentru regionalizare în spaţiul public românesc este marcată în special de interesul pentru spaţiile culturale de tipul regiunilor istorice.

1. Noțiuni privind regionalizarea

1.1. Ce reprezintă regionalizarea?

Procesul de regionalizare se dovedeşte a fi complex şi nuanţat. Regionalizarea constituie una dintre caracteristicile principale ale lumii contemporane, ce nu are doar o dimensiune geografică, ci şi alte dimensiuni – economică, politică şi de securitate – ce sunt interconectate.

În prezent, regiunea şi regionalizarea sunt noţiuni folosite adesea în discuţiile despre dezvoltare, în special în ceea ce priveşte sfera economică a vieţii sociale.

Regiunea reprezintă în primul rând un spaţiu fizic sau un teritoriu ce, datorită proceselor de globalizare şi integrare europeană, a căpătat o importanţă deosebită în ştiinţele politice şi economice, dar şi în geografie, unde deţine un loc principal.

Regiunea este un termen cu un conţinut neclar: oricare ar fi dimensiunea sa, regiunea este

întotdeauna o entitate aflată între alte două, atât în plan fizic, cât şi în plan conceptual. Regiunea poate fi în acelaşi timp şi expresie a voinţei politice (limitele sale sunt stabilite în funcţie de sarcinile caracteristice anumitor comunităţi teritoriale, în conformitate cu numărul populaţiei care poate îndeplini aceste sarcini, dar şi cu factorii istorici şi culturali specifici), dar şi o unitate funcţională de analiză (zone grupate pe baza unor criterii geografice sau socio-economice) .

Regionalizarea reprezintă procesul formării de regiuni. Regionalizarea poate fi definită ca proces explicit, dar nu neapărat instituţionalizat în mod formal, de adaptare a normelor statelor participante, proceselor decizionale, tipurilor de politici, conţinutului politic, structurilor politice, economiei şi identităţii (la nivel de elită şi la nivelul maselor) pentru a se alinia şi a se modela în funcţie de un nou set de priorităţi, norme şi interese colective regionale, care poate el însuşi să apară, să se dezvolte şi să dispară.